Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuşi
Nu-i decât o copie.

Sub cerdac, pe lăuruscă,
🤬 trecură Babele,
A ieşit un pui de muscă
Să-şi usuce labele.

Păsările migratoare
Se re-ntorc din tropice.
Gâzele depun la soare
Ouă microscopice.

Toată lumea din ogradă
Cântă fără pauză.
Doi cocoşi se iau la sfadă
Nu ştiu din ce cauză.

Un curcan stă sus, pe-o bârnă,
Nu vrea să se bucure.
Moţul roşu îi atârnă
Moale ca un ciucure.

Doar Grivei, bătrânul, n-are
Cu ce roade oasele.
Că de când cu postul mare,
Toate-i merg de-a îndoasele.

Pentru câte-a tras, sărmanul,
Cui să ceară daune?…
Drept sub nasul lui, motanul
A venit să miaune.

Dar acum l-a prins potaia
Şi-a început să-l scuture…
Peste toată hărmălaia
Trece-n zbor un fluture.

Pe trotuar, alături saltă
Două fete vesele…
Zău că-mi vine să-mi las baltă
Toate interesele! 

https://www.youtube.com/watch?v=l-dYNttdgl0

Câte-un fulg, acum a stat,

Norii s-au mai răzbunat

Spre apus, dar stau grămadă

Peste sat.

 

Nu e soare, dar e bine,

Şi pe râu e numai fum.

Vântu-i liniştit acum,

Dar năvalnic vuiet vine

De pe drum.

 

Sunt copii. Cu multe sănii,

De pe coastă vin ţipând

Şi se-mping şi sar râzând;

Prin zăpadă fac mătănii;

Vrând-nevrând.

 

Gură fac ca roata morii;
Și de-a valma se pornesc,
🤬 prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureșe, când norii
Ploi vestesc,

 

Cei mai mari acum, din sfadă,

Stau pe-ncăierate puşi;

Cei mai mici, de foame-aduşi,

Se scâncesc şi plâng grămadă

Pe la uşi.

 

Colo-n colţ acum răsare

Un copil, al nu ştiu cui,

Largi de-un cot sunt paşii lui,

Iar el mic, căci pe cărare

Parcă nu-i.

 

Haina-i măturând pământul

Şi-o târăşte-abia, abia:

Cinci ca el încap în ea,

Să mai bată, soro, vântul

Dac-o vrea!

 

El e sol precum se vede,

Mă-sa l-a trimis în sat,

Vezi de-aceea-i încruntat,

Şi s-avântă, şi se crede

Că-i bărbat;

 

Cade-n brânci şi se ridică

Dând pe ceafă puţintel

Toată lâna unui miel:

O căciulă mai voinică

Decât el.

 

Şi tot vine, tot înoată,

Dar deodată cu ochi vii,

Stă pe loc - să mi te ţii!

Colo, zgomotoasa gloată,

De copii!

 

El degrabă-n jur chiteşte

Vrun ocol, căci e pierdut,

Dar copiii l-au văzut!

Toată ceata năvăleşte

Pe-ntrecut.

 

- "Uite-i, mă, căciula, frate,

Mare cât o zi de post -

Aoleu, ce urs mi-a fost!

Au sub dânsa şapte sate

Adăpost!

 

Unii-l iau grăbit la vale,

Alţii-n glumă parte-i ţin -

Uite-i, fără pic de vin

S-au jurat să-mbete-n cale

Pe creştin!

 

Vine-o babă-ncet pe stradă

În cojocul rupt al ei

Şi încins cu sfori de tei.

Stă pe loc acum să vadă

Şi ea ce-i.

 

S-oţărăşte rău bătrâna

Pentru micul Barba-cot.

- "Aţi înnebunit de tot -

Puiul mamii, dă-mi tu mâna

Să te scot!

 

Cică vrei să stingi cu paie

Focul când e-n clăi cu fân,

Şi-apoi zici că eşti român!

Biata bab-a-ntrat în laie

La stăpân.

 

Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară

Şi-o petrec cu chiu cu vai,

Şi se ţin de dânsa scai,

Plină-i strâmta ulicioară

De alai.

 

Nu e chip să-i faci cu buna

Să-şi păzească drumul lor!

Râd şi sar într-un picior,

Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna

Mai cu zor.

 

Baba şi-a uitat învăţul:

Bate, -njură, dă din mâini:

- "Dracilor, sunteţi păgâni?

Maica mea! Să stai cu băţul

Ca la câini!

 

Şi cu băţul se-nvârteşte

Ca să-şi facă-n jur ocol;

Dar abia e locul gol,

Şi mulţimea năvăleşte

Iarăşi stol.

 

Astfel tabăra se duce

Lălăind în chip avan:

Baba-n mijloc, căpitan,

Scuipă-n sân şi face cruce

De Satan.

 

Ba se răscolesc şi câinii

De prin curţi, şi sar la ei.

Pe la garduri ies femei,

Se urnesc miraţi bătrânii

Din bordei.

 

- "Ce-i pe drum atâta gură?

- "Nu-i nimic. Copii ştrengari.

- "Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,

Parcă trece-adunătură

De tătari!

de Mihai Eminescu

Făclie de veghe pe umezi morminte,

Un sunet de clopot în orele sfinte,

Un vis ce își moaie aripa-n amar,

Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,

Cu râuri de lapte și flori de lumină,

Când norii cei negri par sombre palate,

De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,

Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,

Suind, palid suflet, a norilor schele,

Prin ploaia de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalță, un cântec te duce,

Cu brațele albe pe piept puse cruce,

Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier

Argint e pe ape și aur în aer.

Văd sufletu-ți candid prin spațiu 🤬 trece;

Privesc apoi lutul rămas... alb și rece,

Cu haina lui lungă culcat în sicriu,

Privesc la surâsu-ți rămas încă viu -

Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,

De ce-ai murit, înger cu fața cea pală,

Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?

Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele

Cu arcuri de aur zidite din stele,

Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,

Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,

Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,

În haină albastră stropită cu aur,

Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,

Când viața-i o baltă de vise rebele;

O, moartea-i un secol cu sori înflorit,

Când viața-i un basmu pustiu și urât. -

Dar poate... o ! capu-mi pustiu cu furtune,

Gândirile-mi rele sugrum cele bune...

Când sorii se sting și când stelele pică,

Îmi vine a crede că toate-s nimică .

Se poate ca bolta de sus să se spargă,

Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,

Să văd cerul negru că lumile-și cerne

Ca prăzi trecătoare a morții eterne ...

Ș-atunci de-ai fi astfel... atunci în vecie

Suflarea ta caldă ea n-o să învie,

Atunci graiu-ți dulce în veci este mut...

Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Și totuși, țărână frumoasă și moartă,

De racla ta razim eu harfa mea spartă

Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc

O rază fugită din chaos lumesc.

Ș-apoi... cine știe de este mai bine

A fi sau a nu fi... dar știe oricine

Că ceea ce nu e, nu simte dureri,

Și multe dureri-s, puține plăceri.

A fi? Nebunie și tristă și goală;

Urechea te minte și ochiul te-nșală ;

Ce-un secol ne zice, ceilalți o deszic.

Decât un vis sarbăd, mai bine nimic. 

Văd vise-ntrupate gonind după vise,

Pân' dau în morminte ce-așteaptă deschise,

Și nu știu gândirea-mi în ce să o stâng 

Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?

Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?

Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,

Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors și ateu,

Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.

Toamna în grădină îşi acordă vioara. 

Plâng strunele jalnic, lung şi prelung 

Şi-n goala odaie acorduri ajung… 

Şi plâng în odaie, şi eu din vioară… 

Plâng strunele toate lung şi prelung. 

Fereastra e deschisă… vioarele plâng… 

O, ninge… şi toate se sting… Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit… 

Îmi cade vioara şi cad ostenit, 

Iar toamna, poetă, cântând a murit.

O asociez cu melodia: https://youtu.be/POqEVwROEQs

Melodii :
Kang Daniel - Paranoia : https://youtu.be/zLrWIgkvoB0

Sam Tinnesz - Play With Fire :
https://youtu.be/yzVQkO92wNw

Bring Me the Horizon - Teardrops :
https://youtu.be/eunSNz0lDYA

toate s-au retras în linistea lor,

numai vremea nefolositoare rămase

și numele-n suflet, sonor.

Moartea veni atât de simplu, tăcut.

Mânile care nu puteau cuprinde-au zăcut,

puse una lângă alta, 🤬 sunt uneori

anume așezate unelte sau flori.

Părea că n-au fost niciodată

verile nalte, toamnele-n zarea cu steme.

Sub iarbă, poate, sânul mic de fată

respiră încă noaptea și se teme.

de Nichita Stănescu

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.