Omenia este o alegere pe care sunt datoare să o fac zilnic.

Mai târziu în viață mi am dat seama ca omenia înseamnă să fi bun, să ajuți chiar și persoanele străine, fără a aștepta nimic în schimb.

În continuare, voi prezenta povestea despre omenie a Maicii Ecaterina, un exemplu de bunătate și grijă față de semeni.

Omenia pentru mine reprezintă alegerea unei persoane de a fi bună, o alegere care la prima vedere pare simplă, dar este poate, una dintre cele mai dificile.

Omenia înseamnă pentru mine mai mult decât o faptă bună sau o mică mână de ajutor, înseamnă un suflet împlinit.

Un lucru care mă caracterizează este faptul că îmi plac foarte mult copiii. Îmi face plăcere să petrec timp alături de ei, să îi ajut, să mă joc cu ei și să contribui la dezvoltarea lor. Consider că răbdarea, înțelegerea și atenția sunt foarte importante atunci când lucrezi cu cei mici.

Sunt o persoană responsabilă și ambițioasă, care încearcă să își îndeplinească sarcinile cât mai bine. Îmi place să învăț lucruri noi și să mă dezvolt atât pe plan personal, cât și pe plan profesional. De asemenea, sunt empatică și încerc să îi ajut pe cei din jur atunci când au nevoie de sprijin.

În timpul liber îmi place să petrec timp cu familia și prietenii, să mă relaxez și să mă ocup de activitățile care îmi aduc bucurie. Consider că bunătatea, sinceritatea și respectul sunt valori esențiale care definesc caracterul unui om. De aceea, încerc mereu să fiu o persoană de încredere, pozitivă și deschisă către noi experiențe. Sunt convinsă că fiecare experiență mă ajută să cresc și să devin cea mai bună versiune a mea.

Realizarea acestui proiect despre omenie m-a ajutat să înțeleg mai bine cât de importante sunt bunătatea, respectul și ajutorul oferit celor din jur. Am învățat că gesturile mici pot avea un impact mare asupra oamenilor. Consider că omenia este una dintre cele mai valoroase calități pe care trebuie să le cultivăm în fiecare zi.

Mă numesc Gherasim Bianca și am 18 ani. Sunt o persoană destul de ambițioasă și extrovertită, dar în același timp emotivă. Am un frate mai mic, în vârstă de șase ani. Mă înțeleg foarte bine cu el, deși între noi există o diferență mare de vârstă. De multe ori îmi face plăcere să intru în lumea copiilor, iar acesta este probabil unul dintre motivele pentru care ador să mă joc cu el. În timpul liber, îmi place să ies în oraș cu prietenii mei, deoarece sunt o persoană activă din punct de vedere social. Așa cum am menționat anterior, sunt foarte extrovertită și mă bucur să fiu înconjurată de oameni și să cunosc persoane noi. În viitor, îmi doresc să studiez medicina. Consider că este o profesie care mi s-ar potrivi, iar în plus mă atrage tot ceea ce ține de corpul uman, pe care îl găsesc extrem de interesant și capabil să-mi stârnească permanent curiozitatea.

•Omenia e o alegere pe care toți o avem de luat, iar important e să conștientizăm că trebuie să facem alegerea bună.

Sunt tipul de persoană care să asculte cu răbdare plângerile și îngrijorările altora dar mi se întâmplă să nu știu ce să sfătuiesc și să mă simt nasol pentru că n-am destule experiențe. Consider că am omenie și pentru mine nu este doar o calitate, ci și un propriu stil de viață.

Deoarece toată viața mea am avut în jurul meu persoane cu suflet mare, care mi-au arătat ce înseamnă să fii om, aspir spre a ajunge să dobândesc și eu omenia care mi-a fost dată exemplu, iar acest proiect mi-a amintit de importanță acestui aspect din viața mea.

Pe parcursul proiectului, am învățat că omenia ține de sufletul fiecăruia și uneori se găsește unde te aștepți cel mai puțin.

Sunt o persoană sociabilă și îmi place să interacționez cu oamenii. Mă adaptez ușor în grupuri noi, iar prietenii mă consideră de încredere și cu simțul umorului. Încerc să am o atitudine pozitivă și să îi respect pe cei din jur.

Printre calitățile mele se numără seriozitatea, ambiția și perseverența. Îmi place să îmi stabilesc obiective și să muncesc pentru a le atinge. Consider că fiecare experiență este o oportunitate de a învăța ceva nou și de a mă dezvolta atât ca persoană, cât și pentru viitor.

În concluzie, cred că omenia este foarte importantă deoarece nu te costă nimic să fii respectuos și să îi ajuți pe cei din jur atunci când ai ocazia. Felul în care ne comportăm cu oamenii spune multe despre caracterul nostru.

Omenia este capacitatea de a-i trata pe ceilalți cu bunătate, respect și empatie, chiar și atunci când nu ești obligat să o faci.

       Acolo o familie binevoitoare i-o primit la dânșii, pentru că se ajuta lumea pe timpurile de demult. O stat acolo până toamna târziu, familia aia i-o ținut atâta timp la ei în casă, le-o dat de mâncare, iar pe lângă astea, le-o dat și teren, pentru că ei o avut cu dânșii grâu, cartofi, și o și însămânțat. Ei trăiau din agricultură, că alt loc de muncă n-aveau, o sămănat popșoi, barabule și ce o mai avut ei. Toamna, când să vină acasă, ceea ce o sămănat în câmp, toată recolta le-o dat-o lor s-o ia acasă, chiar i-o și ajutat la prășît. Pe drum, mama lu străbunica-ta o punea să se ferească de soldați, că era tânără și foarte frumoasă, mereu o ascundea și încerca să o acopere. Tot pe drum, străbunica-ta s-o îmbolnăvit de tifos, și bolnavă, o rămas singură în câmp cu una din vaci, care s-o fost lovit și nu mai putea merge și o așteptat o noapte întreaga să se întoarcă familia după ea și după vacă, ba chiar a reușit și să învingă boala.

       Când o venit acasă, n-o găsit nimic, toată agoniseala lor de-o viață le-o fost prădată, luată, aruncată. O trăit cu ceea ce o adus din Regat și totdeauna povestea bunica, Dumnezeu s-o odihnească în pace, că datorită acelei familii o putut trăi acel an și o avut mâncare și când s-o întors acasă.

          Cușnir Elena, 42 de ani, casnică, Arbore

Omenie în vreme de război

  Începând cu anul 1946, străbunicul meu a fost prizonier de război. Fusese luat de pe front și trimis într-un lagăr pentru prizonieri din Siberia, unde avea să trăiască doi ani de foamete, frig și suferință. În fiecare zi, prizonierii erau împinși la limita puterilor. Printre puținele alimente pe care le primeau se afla adesea peștele extrem de sărat, dat intenționat pentru a le provoca o sete chinuitoare și pentru a-i face să sufere și mai mult.

   În lagăr, oamenii slăbeau de la o zi la alta, iar mulți își pierdeau speranța, dar cu toate acestea, străbunicul meu nu și-a pierdut omenia. Chiar și în acele condiții cumplite, dădea din porția lui celor mai bolnavi și mai slăbiți dintre prizonieri. Încerca să îi ajute și să le ofere puțină speranță, deși și el era istovit de foame și de frig. Într-un loc în care cruzimea devenise ceva obișnuit, el a rămas om.

   Acasă, străbunica mea îl aștepta. Străbunicul fusese dat dispărut de pe front, iar mulți credeau că nu se va mai întoarce niciodată, dar ea nu și-a pierdut speranța. Străbunica credea cu toată ființa ei că este viu și că, într-o zi, se va întoarce acasă. Între timp, trebuia să îi crească singură pe cei doi copii ai lor, Constantin și Gheorghe, frații mai mari ai bunicii mele materne, pe vremea când bunica mea nici măcar nu se născuse încă. Vremurile erau grele, însă oamenii din sat nu erau indiferenți unii față de ceilalți, ca în ziua de astăzi. Vecinii au fost solidari cu străbunica și au sprijinit-o cum au putut, pentru ca ea și copiii să poată merge mai departe. Oamenii își împărțeau puținul și încercau să nu lase pe nimeni singur în necaz. Au trecut doi ani lungi de așteptare și suferință, până când, într-o zi, străbunicul s-a întors acasă. Slăbit și marcat de anii petrecuți în lagărul din Siberia, dar viu.

    În final, din această revedere plină de emoție dintre el și străbunica, din această dragoste care a supraviețuit războiului, foametei și despărțirii, s-a născut bunica mea, rodul speranței pe care străbunica nu și-a pierdut-o niciodată.

Damu Carmen-Mihaela, 57 ani

Profesoară de biologie

Localitate: Rădăuți

Și a venit clasa a VIII-a, și mama îmi spunea să merg la Pedagogic, pentru că după cinci ani voi avea pâinea și cuțitul în mână, că Dăscălița, care îmi fusese învățătoare ieșea la pensie și că voi avea în satul meu un loc liber unde să pot lucra, că în viața asta contează enorm să ai o meserie, iar un liceu teoretic nu te ajută, însă unul pedagogic îți oferă, după cinci ani, pâinea și cuțitul în mână.

Și nu înțelegeam, și eram supărată, și îmi doream să ajung elevă la Hurmuzachi, la limbi străine, pentru că acolo mi se părea mie că este drumul direct spre cariera de jurist. Și am intrat la liceu, la limbi străine, a patra pe listă, copil de la țară și eram atât de încântată de ceea ce se întâmpla în jurul meu, încât eram dispusă să învăț în plus oricât ar fi contat, ca să îmi îndeplinesc visul. Și am ajuns în clasa a XII-a, cu visul meu perfect în siguranță, poate neîmpărtășit nimănui, dar clar. Voiam Facultatea de Drept la Iași. Și îmi vedeam colegele, pentru că Dreptul era la modă, da, îmi vedeam colegele de la Hurmuzachi, toate orășence, luând meditații la profesori de elită din liceu. Și mă gândeam că oricât m-aș strădui și oricât m-aș zbate nu aș reuși să am și eu oportunitatea de a lucra în particular cu un profesor de elită. Și eram atât de frustrată, de amărâtă și de lipsită de încredere în mine, încât aș fi dat orice să am un profesor care să mă mediteze și pe mine.

Și atunci a intervenit Camelia cu Dina. Dumnezeu s-o ierte, Camelia e moartă într-un accident de mașină, dar Dina e și astăzi un avocat de succes. Amândouă luau pe săptămână câte trei ședințe de pregătire la profesoara de istorie. Și s-au sfătuit amândouă și au decis de comun acord să cedeze una dintre pregătiri Cristinei Fusa și să facă Cristina Fusa două pregătiri pe săptămână, iar ele să rămână cu două pregătiri, dar să nu le spună părinților lor, ca să-mi ofere și mie ocazia coordonării și mentoratului unui profesor. Nu am știut nimic, pentru ele considerau că gestul lor trebuie să fie atât de discret, încât eu să nu mă simt, Doamne ferește, lezată în demnitatea mea de colegă a lor, deși eram șefa clasei, de departe cea mai bine pregătită pe cont propriu. Și m-am trezit pe 17 ianuarie, în '96, scoasă din clasă după oră de doamna profesoară de istorie care mi-a spus: "Copilă, am vorbit trei ore cu soțul meu aseară despre tine. Și am ajuns la concluzia că e foarte frumos să vrei Dreptul. Eu te pregătesc la istorie. Gratis. Și îți mai găsesc un profesor de română și unul de engleză să te ajute. Și poți intra la Drept, că te duce capul. Dar după facultate, ai tăi n-au bani să te ajute să intri în barou. Copilă, poți prășui cu ziua și fără diplomă în Drept. Du-te la Istorie la Iași. Ai o pâine. Eu te pregătesc și vei intra. Și după, mergi la Drept. Nu te încurcă nimeni, dar fă-ți o pâine mai întâi."

M-a durut logica doamnei profesoare, dar am mers pe mâna ei. Mergeam la pregătire în sufrageria ei cu senzația că nu știu nimic, că nu voi reuși niciodată. Și ieșeam după două ore cu sentimentul că pot muta munții din loc. După două săptămâni, doamna profesoară le-a spus Dinei și Cameliei "Veniți de trei ori pe săptămână la pregătire. De Cristina Fusa mă ocup eu.".

Am intrat la Facultate în primii 25 din cei 50 de studenți. Fuseseră 432 de candidați în '96 . Și doamna Elena Olaru s-a ocupat de cariera mea didactică pas cu pas, în fiecare clipă. Cu ea am ales licența, datorită ei și soțului ei, am avut acces la fondul „Iancu Flondor” de la Biblioteca Academiei Române, pentru a realiza o lucrare de licență de zece. De familia Olaru pregătită, am luat cea mai mare notă pe județ la titularizare, am devenit titulară pe postul de profesor de istorie la Grupul Școlar „Ion Nistor” din Vicovu de Sus, am dat definitivatul și l-am luat cu o notă uriașă, m-am pregătit pentru gradele didactice și am fost încurajată să merg și la un concurs pentru o funcție de conducere. Da, doamna Elena Olaru, o femeie de o omenie ieșită din comun, care astăzi, la 69 de ani, mă sună și mă invită la domnia sa să-mi spună: „Copilă, prea semeni cu mine. Muncești prea mult. Mai odihnește-te!” sau „Hai să-ți arăt paltonul fucsia de săptămâna trecută. Mai am unul portocaliu. Și ce dacă sunt bătrână...” sau „Nu veni săptămâna viitoare la mine. Plec în Thailanda pentru două săptămâni.”

Da, oamenii ăștia au fost îngerii mei păzitori de-a lungul carierei mele de profesor de istorie. Dumnezeu să le răsplătească dragostea!

Puha Cristina-Viorica 48 de ani, Director adjunct și profesor de istorie la Liceul Tehnologic "Ion Nistor" Vicovu de Sus

Bilca

Prin tot ceea ce a făcut, el mi-a dat încredere, un lucru de care aveam mare nevoie. Gestul lui m-a întărit și mi-a dat curaj să merg mai departe, pentru că starea mea de sănătate nu mi-ar fi permis nici măcar să mă gândesc la începerea construcţiei unei case. Pe lângă curaj, simt că a rămas și o responsabilitate în suflet, și anume, faptul că suntem datori şi noi, la rândul nostru, să ajutăm, aşa cum ne-a ajutat el pe noi. Dacă a fost un lucru de care m-am convins în această perioadă din viața mea, a fost cu siguranță faptul că Dumnezeu lucrează prin oameni.

Gavril Maria

43 de ani

Profesoară de religie

Bunica mea îmi povestea mereu că omenia se vede atunci când un om te ajută la nevoie, fără să ceară nimic în schimb. Ea spunea că a înțeles asta din propria viață.

Bunica a fost mamă singură și a fost nevoită să îl crească singură pe tata. După ce tata a mai crescut, bunica lucra în comerț, era pe vremea lui Ceauşescu. Muncea mult și făcea tot ce putea ca să îi ofere toate condițiile. Nu era uşor să crească singură un copil și să se descurce cu toate grijile de zi cu zi, dar nu se plângea niciodată.

Când vremurile s-au schimbat, și-a dat seama că salariul nu mai era de ajuns și că, dacă voia să îi ofere fiului un viitor mai bun, trebuia să facă ceva. Așa a luat hotărârea de a pleca la muncă în Italia. Nu a fost deloc ușor să plece, mai ales că a trebuit să îl lase pe tata în grija părinților ei. Știa însă că acolo va fi bine îngrijit și că bunicii îl vor crește cu dragoste până când ea va reuși să strângă bani.

La început, nu știa cum să ajungă în străinătate și nici unde va sta. Atunci, o colegă de la magazin, căreia îi spusese că vrea să plece, i-a împrumutat bani pentru drum și i-a făcut legătura cu niște rude îndepărtate stabilite deja în Italia. Acestea au găzduit-o până a reușit să își închirieze un apartament și au ajutat-o cu limba pentru a-și găsi de lucru.

Bunica spunea că n-a uitat niciodată gestul acela. Datorită ajutorului primit, a avut curaj să plece și să muncească pentru copilul ei. Din toată povestea asta, ea a învățat că omenia înseamnă să fii alături de cineva atunci când are nevoie. Îmi spunea mereu că un om bun poate schimba viața altuia printr-un gest simplu, iar ea a încercat toată viața să dea mai departe binele pe care l-a primit.

Gherasim Margareta, 70 de ani, pensionară, Rădăuți;

Din primul moment când ne-a zis doamna profesoară de tema pe care o avem, am fost foarte sigură pe cine vreau să întreb de o poveste din care să se vadă omenia, dar mai mare decât entuziasmul pe care l-am avut la început, a fost dezamăgirea când am auzit că e plecat din țară. Am încercat să dau de el dar niciun răspuns… Apoi am întrebat de fiul său și la fel, nici el nu a putut să mă ajute să dau de Nenea Simion #omul cu povești…mi-a părut extrem de rău că nu i-am putut asculta poveștile din regimul comunismului, când lucra în Munții Călimani acolo unde chiar Ceaușescu obișnuia să-și petreacă timpul vânând. Am avut o tentativă de a-l întreba pe tata de o astfel de poveste dar tata nu e genul căruia să-i placă să povestească, așa că nu am reușit să scriu mare chestie…Într-un final, am decis să întreb pe un verișor de al lui tata în vârstă de 41 de ani, tată a 10 copii minunați, și care s-a nimerit să ne fie și vecin: Viorel, care deși nu este foarte în vârstă, a putut să-mi zică o poveste destul de interesantă din copilăria lui... ,,Fratele meu, Dan, pe vremea lui Ceaușescu, lucra la ocolul silvic din Marginea și tot acolo, făcea nuiele și coșărci. Pe atunci, se mai plătea cu pomi în loc de bani… Dan, a primit pentru familia noastră trei  pomi din pădure, nu mai știu ce era, fag, brad dar în fine, lucru care pe vremea aia era ceva wow pentru noi. Ne-am dus următoarea zi, eu eram mic atunci, cu o căruță vai și amar de ea și cu speranța că ne-om descurca noi câțiva băiețași, tata care nu prea se descurca cu caii și două mârțoage aproape la fel de prăpădite ca noi. Am început să încărcăm în căruță și când să mergem acasă, de unde că s-a destrămat toată căruța cu tot cu încărcătura de lemne. N-am cum să-ți explic ce panică am tras când am văzut că afară era noaptea, telefoane n-aveam cum sunt acuma, și n-aveam niciun habar cum să aducem lemnele acasă. Atunci ne-a venit unuia dintre noi o idee, aceea de a pleca unul dintre noi acasă să-l chemam pe unchiul nostru [bunicul meu] care avea cei mai frumoși cai din sat și o căruță zdravănă. Nu l-am mai văzut pe tata atât de bucuros când l-a zărit venind pe Moșu Aurel cu drag să ne ajute. Atunci am rămas și eu surprins de gestul de omenie pe care l-a făcut unchiu’ Aurel lăsând toată treaba lui și venind fără ezitare să ne ajute…Dah, nu știu cum ți se pare ție povestea sau dacă te ajută la temă dar pentru mine, mai ales atunci când eram copil, mi s-a părut un gest foarte frumos, să vi să-ți ajuți aproapele în clipe de disperare…’’

    Deși am căutat la mai multe persoane o poveste în care să iasă în evidență omenia, am decis să o aleg pe aceasta pentru că surprinde cum oamenii, mai de demult, nu aveau interesele care sunt acum: “mie ce îmi iese”, ci toți se ajutau între ei cu gândul: “Las tot și mă duc să-l ajut”.

-Bădeliță Viorel- 41 ani, lucrează în domeniul lemnului, locuiește în Horodnic de Sus

În timpul liber mă implic în activități de voluntariat într-un centru pentru copii, deoarece îmi place să petrec timp alături de cei mici și să le ofer sprijin. De asemenea, fac parte dintr-un ansamblu de dansuri populare, dansul fiind una dintre cele mai mari pasiuni ale mele și îmi dezvoltă spiritul de echipă, disciplina și perseverența. Îmi place să gătesc, să scriu poezii și să călătoresc ori de câte ori am ocazia, deoarece consider că fiecare experiență nouă contribuie la dezvoltarea mea personală.

Pe viitor îmi doresc să îmi continui studiile și să urmez o carieră în domeniul educației. Îmi place să lucrez cu copiii și să contribui la formarea lor, motiv pentru care profesia de învățătoare reprezintă pentru mine un obiectiv important. Sunt hotărâtă să-mi urmez visurile și să mă dezvolt atât pe plan profesional, cât și personal.

Pentru mine, omenia este lumina care ne rămâne în suflet atunci când alegem să fim buni, când alegem să purtăm suferința și bucuria altora ca și cum ar fi ale noastre, neîncetând să credem în bunătate.

Puhoiul a pornit dinspre Clit, sat aflat în amonte, la câțiva kilometri depărtare. Apa cobora cu o forță uriașă, adunând copaci, garduri, animale și bucăți de gospodării. Când a ajuns la podul ce duce spre Solca, viitura a făcut baraj. Podul nu a mai rezistat. Apele au rupt construcția, au luat poșta și s-au revărsat cu și mai multă putere peste sat. La Caleap, unde apa s-a blocat în podeț, presiunea a devenit devastatoare. Casele aflate pe marginea pârâului au fost smulse din temelii și purtate prin întuneric ca niște cutii goale.

​ Bunica povestea că vuietul a început pe la ora 21:00. Pe la miezul nopții însă, nu mai era un zgomot obișnuit de furtună, ci un urlet continuu, amestecat cu strigăte de oameni și trosnet de lemne rupte. Auzeau agitația, dar nu înțelegeau ce se întâmplă. Nimeni nu își imagina că întregul sat putea fi înghițit într-un timp atât de scurt.

​ În multe case, oamenii deja dormeau. Familia Ruști, doi bătrâni liniștiți, Ioan și Viorica, se pregătiseră de culcare fără nici cea mai mică bănuială. Fiica lor a ajuns la timp și i-a trezit cu doar câteva minute înainte să vină apa cea mare. I-a scos din casă aproape cu forța și le-a salvat viața. Mulți alții nu au avut același noroc. Cei care au ațipit pentru câteva clipe au rămas prinși în casele transformate în capcane.

​ În lipsa curentului electric, nimeni nu a putut avertiza satul la timp. Sirena nu s-a auzit suficient de devreme, iar clopotele bisericii nu au mai apucat să bată înainte de viitură. Oamenii spun și astăzi că dacă s-ar fi tras clopotele „într-o doagă”, cum se făcea odinioară când venea un pericol mare, poate s-ar fi salvat mai multe vieți. Dar totul s-a petrecut atât de repede încât singurele avertismente au fost țipetele celor luați deja de ape.

​ Una dintre cele mai cumplite tragedii a fost cea a familiei Cotleț. Înainte de potop, vecina Floarea Prichici trecuse pe la poarta lor și a povestit că vecina sa, femeia de 54 de ani, era în drum cu nepotul său în cărucior, copilul de doar un an și jumătate. Era liniștit și trist, cu suzeta în gură, parcă presimțind. Nimeni nu știa că acelea aveau să fie ultimele clipe. În mai puțin de o oră, apa a venit peste gospodărie cu o putere nimicitoare. Casa a fost pur și simplu ruptă și luată de torent. Din întreaga gospodărie au rămas doar temelia și o mașină de cusut înfiptă în noroi. Gheorghe Cotleț, fiu, soț, tată și bunic pentru cele patru victime, a fost singurul care a supraviețuit. Apa l-a purtat în întuneric, iar el s-a agățat disperat de o bârnă pentru a nu muri înecat. Soția lui, Floarea Cotleț, mama, fiica și nepotul au fost luați de ape. Trupurile femeilor și al copilului au fost găsite la kilometri depărtare, printre mâl și copaci rupți. Copilul a fost căutat zile întregi. Tatăl lui era plecat la muncă în Portugalia și s-a întors acasă să-și înmormânteze familia pentru care a plecat să muncească.

​ În altă parte a satului, soții Apostol au fost surprinși de viitură fără să mai poată ieși. Onofrei Apostol și Viorica Apostol, doi bătrâni care munciseră o viață întreagă, au murit împreună, înghițiți de apă. Titus Știr, un om respectat în sat, nu a mai putut fi salvat. Soția lui, cunoscută în sat drept „Baba lu’ Tițu”, a fost luată și ea de apă, dar a supraviețuit ca prin minune. Domnica Berezovschi, Maria Ruști și Floarea Preutese au fost și ele printre victimele acelei nopți.

​ Apa a mers până spre Haltă, urcând „sub coastă”, cum povestesc oamenii. Locuri unde nimeni nu credea vreodată că poate ajunge apa au fost acoperite complet. Curțile erau pline de noroi, lemne, urme de gospodării și mâl gros. După ce ploaia s-a mai liniștit, bunicul s-a dus pe jos până la pod. Când s-a întors acasă, bunica l-a întrebat speriată:

„Și-i? Ce s-a întâmplat?”

Iar el, marcat de ce văzuse, i-a răspuns:

„Ai văzut puhoi di când ești tu?”

„N-am văzut.”

„Dacâ vrei amu, hai să vezi.”

​ Au mers împreună pe jos până la pod și au văzut ceea ce părea sfârșitul lumii. Oameni plângeau, alții strigau nume prin întuneric, iar apa încă purta bucăți de case și garduri. După aceea, bunicul nu a rămas acasă. S-a întors, a luat tractorul și a plecat iar printre ape pentru a-i salva pe cei rămași prinși în copaci sau pe dărâmături.

​ În zilele următoare, satul întreg s-a transformat într-un șantier al durerii. Oamenii au pus mână de la mână. Cu lopeți, roabe și găleți au scos mâlul din casele distruse. Bunicul, cu vitanja, a tras apa și păcura din curțile tuturor fără să ceară nimic. Nu mai exista bogat sau sărac. Toți erau oameni loviți de aceeași nenorocire.

​ Dar, în acel vid de organizare, a apărut solidaritatea creștină. Părintele Pimen, alături de oameni cu suflet mare precum domnul Becali, au oferit sprijinul necesar pentru ca cei rămași fără acoperiș să poată ridica noi gospodării, într-o zonă mai sigură, demonstrând că ajutorul vine adesea din partea celor care au simțit pe propria piele durerea. Autoritățile, firmele de construcții și oamenii din județ au început să ridice case noi într-o zonă mai sigură. Până în toamnă, multe dintre familiile rămase sub cerul liber aveau din nou un acoperiș deasupra capului.

​ Privind înapoi, chiar dacă timpul a trecut, satul nu a uitat niciodată noaptea aceea. Fiecare pod, fiecare mal și fiecare casă ridicată din nou poartă încă amintirea puhoiului. Oamenii au văzut cât de repede poate natura să distrugă totul, dar și câtă putere poate avea omenia atunci când oamenii aleg să nu se lase singuri în fața nenorocirii. Omenia nu a fost un act de eroism planificat, ci o reacție instinctivă de a face bine, de a nu lăsa vecinul să piară în mâl și întuneric. Într-o lume care adesea uită, lecția de la 30 iunie 2006 rămâne scrisă în pământul care a fost curățat cu sudoare și în casele care au fost ridicate din nou, nu doar din cărămizi, ci din bunătatea unor oameni care au înțeles că, atunci când totul se dărâmă, singura temelie care rămâne este dragostea de aproape.

Bolboacă Elena, 66 ani, pensionară, Arbore;

Jacotă Floarea, 72 ani, pensionară, Arbore;

Jacotă Vasile, 75 ani, pensionar, Arbore;

După ani și ani, în același loc, doar că pe punțile care traversează apa Sucevei, bunica s-a întâlnit cu acel băiat, doar că de data aceasta el era un domn cu școală, înstărit și împlinit. Acest domn i-a pupat mâna și a întrebat-o dacă o recunoaște, iar bunica a dat din cap afirmativ cu ochii în lacrimi. Acest domn i-a mulțumit că atunci i-a salvat viața și a mărturisit că, dacă nu era ea, el nu mai era cine este astăzi. I-a dedicat statutul și viața bunicii, iar fără ea probabil acum era putrezit în adâncurile apei. În aceeași zi, bunica s-a trezit cu o sumă de bani acasă drept mulțumire. De atunci, de câte ori au ocazia să se întâlnească, bărbatul îi sărută mâna și îi mulțumește că i-a salvat viața.

Mihăilă Elisabeta, 65ani

pensionară, Vicovu de Jos

apătoasă=apă adâncă, după o furtună plisă=apă adâncă (specific sub poduri) prund=un teren de lângă apă, mal cu pietriș și nisip

Prin anii 1990, trăia împreună cu unchiul meu în Canada, orașul  Saint Catharines. Viața printre străini nu era ușoară, iar dorul de lucrurile simple de acasă îi apăsa adesea sufletul. Într-o seară, i-a spus unchiului meu, mai mult în glumă, că i-ar plăcea să mai guste o dată dintr-o brânză pe care o găsea doar în Statele Unite ale Americii. Nu credea că el va lua în serios acele vorbe.Dar unchiul meu, nu a stat mult pe gânduri. A doua zi și-a luat bicicleta și a spus că merge într-o mică plimbare. A plecat liniștit, fără să spună prea multe.A trecut o zi și el nu s-a mai întors. Apoi încă una. Mătușa mea a început să se sperie. Nu avea telefon la el și nimeni nu știa unde este. La început a crezut că plecase într-un cantonament de rugby și că poate uitase să anunțe. Dar zilele treceau, iar ea nu mai știa nimic de el.Se uita mereu pe geam, asculta fiecare zgomot și se ruga să fie bine. Parcă nu își mai găsea locul prin casă.După câteva zile, a primit un telefon de la oamenii de la graniță. Aceștia i-au spus că l-au oprit pe unchiul meu când încerca să se întoarcă din Statele Unite în Canada și că îl reținuseră pentru că trecerea graniței nu fusese făcută după lege.În clipa aceea, mătușei mele i s-au muiat picioarele de spaimă. Dar oamenii de la graniță au liniștit-o și i-au spus că este sănătos și că îi vor da drumul, fiindcă are familie și casă unde să se întoarcă.Când a ajuns acasă, era obosit și slăbit de atâta drum, dar ochii îi erau plini de bucurie. A băgat mâna în traistă și i-a întins mătușii mele bucata aceea de brânză pentru care trecuse prin atâtea greutăți.Atunci ea a izbucnit în lacrimi și l-a strâns tare în brațe. În clipa aceea a înțeles că dragostea adevărată și omenia nu se măsoară în vorbe mari, ci în sacrificiile pe care le faci pentru omul drag.

Nume: Marenta Popa

Vârsta: 70 ani

Locație: Saint Catharines

Ocupație: Pensionar

Omenia înseamnă să faci sacrificii pentru cei dragi chiar și atunci când este greu.

Într-o zi caldă de duminică, în casa bunicilor, în fața unei farfurii cu napolitane rusești și fără a simți presiunea timpului, am stat la o poveste cu bunicii, așa cum obișnuiam să fac atunci când eram mică. Bunicii sunt unii dintre puținii oameni cu care poți purta o discuție fără ascunzișuri sau bariere, fără vreo introducere sau vreo cerere. Dovadă a acestui fapt este scurta incursiune în trecutul complex al familiei bunicului, pe care el mi-a povestit-o după ce eu am pomenit în treacăt de "oamenii de omenie"...

Bunicul dă din cap afirmativ și începe:

"Mai demult, pe vremea lui Ceaușescu, omenie se găsea mai greu, dar se găsea. Numai că pe aici, prin nordul Bucovinei, pe la sate, rari oameni care să nu întoarcă rău pentru rău. Eu aveam pe cineva în familie, o fată, care s-a măritat după un băiat bun la suflet, care nu-i făcea Mădălinei după cum merita. El era foarte bun, așa, ca persoană, ținea foarte mult la dânsa, ea era o fire mai răutăcioasă, rea de gură. El ținea la ea, nu-i dădea voie să plece. El n-o certa,

n-o bătea, nu-l auzeai să strige, să urle, dar avea ea "gâzele" ei. Și ea, de la un timp, a început să bată apropouri pe la socri și să le spună că îl lasă pe fecior și pleacă. El avea un handicap, avea un picior mai scurt și poate de asta ei nu-i plăcea de el, sau nu știu...

Și într-o zi, ea și-a făcut bagajul, cu haine, cu tot, și l-a lăsat, a plecat la o mătușă de a ei. Pe atunci nu aveai voie să faci așa ceva, dacă se apuca bărbatul și te căuta și te găsea, te bătea de numa' și afla tot satul. Dar el nu făcea așa, s-a dus să o caute și a luat-o înapoi, cu tot cu haine, cu ce-o fost, fără tărăboi, de se întrebau vecinii cum așa, s-o chemi înapoi acasă și să nu-i faci nimic ca s-o înveți minte. Când s-a întors Mădălina, a stat un pic și a vrut să plece înapoi, dar socrii, împreună cu soțul, au ținut ușa, s-au pus în ușă ca să n-o lase să treacă și să iasă.

Și uite-așa, au rămas împreună. Împreună au avut și patru copii și după s-au despărțit pentru veci."

Povestea se sfârșește aici...poate cam abrupt, și eu, totuși, mă gândesc la omul care ținea secrete toate furiile soției și care a adus-o acasă cu blândețe, fără să țină seama de obiceiurile bărbaților contemporani lui. Totodată, nu pot să nu-l compar pe el, care ținea ușa ca soția lui să nu-l părăsească, cu băieții din zilele mele, care nu sunt în stare nici măcar să se dea la o parte din ușă ca să te lase și pe tine să treci.

Guțu Vasile& Garafina, 67& 63 de ani, pensionari, Milișăuți

Simota Remus, 52 ani

Manager de restaurant

Rădăuți

Era odată un bătrân care trăia singur la marginea unui sat. Nu avea avere, doar o căsuță mică și câteva lucruri strânse de-a lungul vieții. Într-o seară de iarnă, pe când viscolul bătea tare, la poarta lui a venit un om sărac, obosit și înghețat de frig. A cerut doar puțină apă și un loc unde să stea până dimineață.

   Deși și bătrânul avea puțin, nu l-a lăsat afară în frig. L-a poftit în casă, i-a dat o farfurie cu mâncare caldă și i-a pregătit un loc lângă sobă. Toată noaptea au stat de vorbă, iar înainte să plece, omul i-a mulțumit din suflet pentru bunătatea lui.

   Au trecut mulți ani, iar bătrânul a îmbătrânit și mai tare. Într-o zi s-a îmbolnăvit și nu mai putea nici să își aducă apă, nici să își facă mâncare. Oamenii din sat îl mai ajutau din când în când, dar fiecare era ocupat cu grijile lui.

   Într-o dimineață, cineva a bătut la ușă. Era chiar omul pe care îl ajutase cu ani în urmă. Nu uitase niciodată binele primit. Când a aflat că bătrânul este bolnav și singur, s-a întors să aibă grijă de el. Îi aducea mâncare, îi făcea focul și stătea cu el să nu se simtă singur.

   Bunica ar spune la sfârșit, cu glas liniștit:

— Să ții minte, mamă, că omenia nu stă în cât ai, ci în cât ești dispus să dăruiești. Iar binele făcut din inimă se întoarce întotdeauna la om.

Rusu Maria

74 de ani

Radauti

Ea ne-a rugat pe amândoi să venim să ne facem numirile la școală, ca să poată să-i dea ei dezlegare. Și doamna respectivă, având soțul, care era ceva mai mare, cu un post înalt la o fabrică din Rădăuți, de tricotaje, vis-a-vis de bunica Irinei, unde acum e JYSK, a plâns că voia să se mute pe un post la Rădăuți. Găsise post la Generala 4 și, dacă nu se ducea, îl pierdea. Dar nu se putea duce dacă nu avea negare de post de la școala din Marginea. Nu i se putea da negare dacă nu veneam noi amândoi să facem niște hârtii, ca, adică, am ocupat postul și aveam gradele și eram mai în vârstă decât ea, și trebuia numaidecât să-i dau hârtie.

A venit cu bărbatul ei, a plâns pe aici, era pentru ei o problemă importantă, aveau fete mari. Am decis, până la urmă, să merg să o ajut, am făcut numirea și i-am îndeplinit dorința de a se muta.

După ce s-a văzut cu numirea la Rădăuți, era învățătoare la oraș, noi eram învățători la Marginea, la țară, eram niște nimicuri pe lângă ea și soțul ei. Dar niciodată n-a uitat, după aceea, binele pe care i l-am făcut și faptul că am ajutat-o.

Să știi că, pe atunci, concurența era mare, care era mai fălos, care avea grade mai multe, post mai bun. Mulți dintre colegii pe care i-am avut la Voivodeasa au prins și ei, după, posturi pe la oraș, nici măcar nu mai salutau când treceam pe stradă, nici nu se uitau la noi. Eram învățători toți, dar diferența era că noi aveam post la țară, ei post la oraș.

Ei, uite că doamna asta, pe care am ajutat-o atunci, nu a uitat că i-am făcut un bine. Ne saluta mereu, mă mai suna, ba chiar, când era Irina mică, mai venea pe la noi să discutăm, că, na, eram amândoi la pensie deja.

Cam asta e esența: am făcut un bine și a fost apreciat de persoana respectivă ani și ani de zile.

Filimon Ioan, 80 de ani, Învațător, Marginea

Nu știu de ce m-am gândit tocmai la Marian când am vrut un răspuns pentru asta. Poate fiindcă era unul dintre puținii oameni care păreau că au trăit suficient cât să nu mai vorbească din auzite. Despre el circulau povești de ani întregi. Unele probabil adevărate, altele doar crescute prin gurile oamenilor, cum cresc buruienile pe lângă garduri. Dar Marian avea ceva ce rar găsești la oameni: genul ăla de liniște care nu vine din pace, ci din oboseală.

L-am găsit într-o după-amiază stând pe banca din fața porții, cu șapca trasă pe ochi și o scobitoare în colțul gurii, privind drumul de parcă aștepta ceva care întârzia de ani.

M-am așezat lângă el și l-am întrebat:
— Măi, Marian… tu ce crezi că e omenia?

A rămas puțin tăcut. Apoi a zâmbit într-un fel ciudat, de parcă întrebarea îi scosese din memorie ceva ce nu mai fusese atins demult.

— Omenia? a zis.
Omenia nu-i la oamenii care n-au făcut rău niciodată. Aia-i ușor. Greu e să mai rămână ceva bun în tine după ce viața te face bucăți.

După care s-a uitat în jos, a scuturat praful de pe pantaloni și mi-a zis:
— Hai să-ți spun una. Poate înțelegi mai bine așa.

Și atunci a început povestea.

În penitenciar exista un om despre care circulau tot felul de povești. Unii spuneau că bătuse un deținut aproape până la moarte, alții că nici gardienii nu-l priveau prea mult în ochi. Era genul de om care nu făcea scandal niciodată. Și tocmai asta speria lumea. Liniștea lui.

Avea fața tăiată de riduri adânci și mersul lent, aproape obosit, de parcă își căra viața după el. Nu primea vizite. Nu scria scrisori. Nu cerea nimic. Parcă se ștersese singur din lume înainte să-l șteargă lumea pe el.

În fiecare dimineață, după micul dejun, ascundea în buzunar câteva firimituri de pâine. Gardienii îl controlau des. Credeau că pregătește alcool artizanal sau cine știe ce nebunie de pușcărie. Dar n-au găsit niciodată nimic.

Până într-o după-amiază ploioasă de noiembrie.

Stătea lângă geamul îngust al celulei. Și pe pervaz, printre gratii, venise un porumbel cenușiu, ud leoarcă și cu o aripă lăsată strâmb.

Omul îi întindea firimituri în palmă.

Și vorbea cu el.

Încet.

Aproape rușinat.

De parcă n-ar fi vrut să-l audă nimeni fiind om.

Porumbelul a început să vină zilnic. La început tremura și zbura imediat. Apoi a prins curaj. Intra aproape în celulă. Iar deținutul îi păstra mereu ceva din pâinea lui. Uneori chiar renunța la desert ca să-i rămână firimituri.

Și ciudat era că se schimba și el.

Nu mai avea privirea aia de animal încolțit. Mai glumea sec cu gardienii:

— Vezi? Măcar unul dintre noi mai stie cum e cu libertatea.

Într-o zi, porumbelul n-a mai venit.

Omul a rămas ore întregi lângă geam. N-a atins mâncarea. N-a vorbit. Seara, când s-a făcut apelul, încă ținea firimiturile în palmă.

A doua zi a reapărut.

Porumbelul.

Șchiopătând puțin.

Iar omul ăla, despre care se spunea că n-are suflet, a izbucnit într-un râs scurt și stricat, ca un motor ruginit care pornește după ani.

Un gardian l-a întrebat atunci:
— Ce Dumnezeu găsești la pasărea asta?

Omul s-a uitat lung la gratii și a zis:
— Nimic. Tocmai asta-i frumos. Nu vrea nimic de la mine.

După o pauză, a adăugat:
— Toată viața, oamenii s-au apropiat de mine fie ca să mă folosească, fie ca să mă urască. Ăsta doar vine. Să nu crezi niciodată că un om îi doar răul care l-a făcut.

Și pentru câteva secunde, penitenciarul n-a mai părut penitenciar. Nu mai erau ziduri, nici condamnări, nici dosare. Era doar un om distrus și o pasăre amărâtă care îi amintea că încă mai există ceva viu în el.

Uneori, omenia nu intră pe ușă. Intră pe un pervaz, udă de ploaie, cu o aripă ruptă.

Fedor Marian, 56 ani

Satul Negostina

Ofițer de penitenciar

„Măi să vezi ce am pățit eu când eram tânără... Într-o iarnă m-am dus cu lon pân' la Radăuți pe jos, ne-a fost trimis mămica să luăm... nu mai știu sa-ți zic acuma ce... Pe vremea aia nu era ca acuma, numa' buimăcie, fundu' în mașină și te duci.

Mergeam pe jos mult, prin frig, zăpadă, flămânzi.

Dimineața, când am plecat, frig tare mai era, s-acuma țin minte. Cân' am ajuns la Rădăuți am stat toată pe acolo, și nu ne-am dat seama cum a trecut așa ceasu'. Când ne-am pornit înapoi spre casa, deja s-a fost făcut seară.

Când am ajuns prin Burla, deja era beznă afară și i-am zis lu' lon să ne oprim aici, că eu nu-mi mai simțeam picioarele. Eram obosită, înghețată și nu mai aveam un gram de putere.

Am început să batem pe la oameni la uși, și zic că doar ne-o primi cineva să dormim peste noapte. Da' unu nu răspundea. Eu deja eram gata să plâng de frig și de oboseală.

La urmă, ne-a auzit o femeie mai bătrână. O deschis ușa și când ne-o văzut așa necajiți, o zis: „Na hai, măi copii, intrați în casă, că digerați afară..." Zici că numa' Domnu' Isus ne-o trimis la femeia aia.

Ne-o pus lângă sobă și ne-o adus câte o buca' de pâine cu untură. Când m-am pus în pat și mi-am scos ciorapii, s-a îngrozit femeia aia când o vazut ce răni aveam la picioare. Atunci femeia a adus un borcănel cu alifie făcută din untură și gălbenele și mi-a uns picioarele. Țin minte că până dimineața foarte mult mi-a trecut. Ș-apoi după aia i-am mulțumit frumos ș-am plecat."

Sunt o persoană energică, căreia îi place să își trăiască viața dar uneori mă enervez mai repede decât ar trebui. Îmi place să mă distrez și să profit de fiecare moment, dar uneori pot deveni impulsivă și să iau decizii pe moment. Am o latură caldă, iubesc pisicile și arta(desenul), însă sensibilitatea mea mă face să mă stresez ușor și să pun prea mult la suflet lucrurile. Sunt șatenă, cu ochi căprui mari și expresivi. Mă consider destul de înțelegătoare și destul de atentă la cei din jur însă tind să fiu încăpățânată uneori și să mă consum mai mult decât ar trebui pentru lucruri mărunte.

Pentru mine omenia ține de felul în care aleg să fiu bună, chiar și când nu primesc nimic înapoi.

,, Măi fată, dacă vrei să înțelegi cu adevărat povestea asta, trebuie să știi cum erau oamenii pe atunci, nu ca acum. Nu era doar viață grea, era o apăsare peste tot, de parcă nimeni nu mai respira în voie. Și de-aici vine și povestea lui Vasile Motrescu că el nu era singurul, mai erau și alții ca el, pe care lumea îi numea partizani. Era cam după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Partizanii, măi fată, nu erau bandiți, cum îi făcea puterea să pară. Erau oameni simpli: țărani, foști soldați, învățători, chiar și preoți unii. Oameni care nu s-au împăcat cu ce li se lua: pământul, credința, dar mai ales libertatea. Vasile Motrescu avea o vorbă: ,,Iubesc mai mult libertatea decât viața!” Și așa, când n-au mai avut încotro, s-au dus în munți, munții Bucovinei, aveau ei  mai multe locuri, prin Putna, Voitinel, Vicov. Nu că le-o fost ușor acolo, da’ dacă ar fi să vorbesc acum despre câte s-au întâmplat, nu am termina tare devreme. Uite așa stăteau  ascunși prin bordeie săpate în pământ, prin peșteri sau colibe făcute din crengi. Foc nu puteau face oricând, că se vedea fumul. Mâncare aveau puțină și de multe ori trăiau de pe o zi pe alta. Era frig, foame și, mai ales, singurătate. Da’ aveau ceva în ei, o încăpățânare… nu se lăsau. Și oamenii din sate… aici era cel mai greu. Că, vezi tu, satul nu mai era ca de mult, unde toți aveau încredere unii în alții. Erau și oameni buni, dar și frică mare. Securitatea băga informatori peste tot. Putea să fie chiar vecinul sau unul care venea și se făcea prieten. Și, dacă spuneai ceva sau ajutai pe cine nu trebuia, te pierdeai. De-aia, când cineva ajuta un partizan, nu era lucru mic. Era risc pe viață. Nu doar pentru el, ci pentru toată familia. Îi luau, îi băteau, îi anchetau și de multe ori ajungeau la închisoare ani grei. Dar tot erau oameni care ajutau, dar asta noaptea pe ascuns. Puneau într-o traistă ce puteau, mămăligă, slănină, barabule, uneori și o haină mai groasă. Nu mergeau pe drumuri umblate, că era primejdios. Ocoleau, prin păduri, pe cărări știute doar de ei. Și nu spuneau la nimeni. Nici măcar în familie, uneori, de frică să nu scape vorba.

Când se întâlneau cu partizanii, nu era doar despre mâncare. Le spuneau ce se mai întâmplă: cine a mai fost arestat, ce zvonuri mai sunt, dacă mai e vreo speranță. Pentru cei din munți, astea erau mai importante decât orice.

Da’ să știi ceva, măi fată, nu toți aveau tăria asta. Mulți tăceau, se făceau că nu văd, de frică. Și nu-i poți judeca, că nu era ușor să alegi între viața ta și a familiei tale și ajutorul dat altuia.

De-aia, oameni ca cei care au ajutat, să știi, că pe ici pe colo astfel de oameni! Ei nu s-au gândit numa’ la dânșii. S-au gândit că omul ăla din munți e tot de-al lor, tot din sat și nu-l pot lăsa să moară ca un câine.

Și uite așa, din oameni simpli, s-au făcut fapte mari. Că partizanii au rezistat ani de zile, nu doar prin puterea lor, ci și prin omenia celor care i-au ajutat. Așa erau vremurile, măi fată, grele, pline de frică… dar și cu oameni care, chiar și atunci, au știut să rămână oameni.”

De altfel, s-a observat și ce om plin de omenie și de credință a fost acest partizan Vasile Motrescu, prin vorbele sale rămase ani și ani scrise chiar și în cărți. Una dintre ele ar fi cartea lui Adrian Brișcă ,,Jurnalul unui partizan : Vasile Motrescu și rezistența armată din Bucovina” din care fac parte următoarele cuvinte : „Dacă îmi doriţi binele şi îmi promiteți libertatea, de ce mă urmăriţi cu atâta înflăcărare şi de ce m-aţi condamnat la un termen aşa de lung de închisoare?... Am iubit şi iubesc libertatea, mai mult decât viaţa... Poate să ţină regimul comunist 50 de ani şi eu nu voi ceda, nu voi trăda, nu mă voi preda decât mort!... Nu voi trăda pe fraţii mei de suferinţă... că simt în suflet datoria şi porunca sfântă a Voievodului de la Putna, de a nu pleca capul în faţa vrăjmaşului... căci pentru mine e o cinste să mor ca un erou... Noi avem un fundament după care ne călăuzim: Biblia şi credinţa în Dumnezeu... Suntem români, fraţi, nu trebuie să ne ucidem... Atât timp cât nu sunt atacat, nu voi folosi arma.”

Mutrescu Ilie, 49 de ani

Vicovu de jos

muncitor în construcții

Motrescu Silvia, 73 de ani

Vicovu de jos

pensionară

Noi, oamenii, avem din naștere omenia cu noi, dar puțini reușesc să o găsească în ei.

  Nana Lili a fost dintotdeauna așa bună cum o vezi acum. Mereu a avut milă și dragoste până și pentru cei care o urau. Când mă gândesc la prietenia cu nana ta, îmi amintesc de o zi anume. Era foarte urât afară, ploua cu găleata și eu nu mai știam ce să fac. Eram foarte obosită, stresată, aveam multe probleme și simțeam că toate vin peste mine deodată. Nu prea vorbeam cu nimeni despre ce simt, că așa sunt eu, încerc să le duc singură pe toate. Pe atunci nu-l cunoșteam pe tata.

  Într-o seară, am venit de la lucru, și stăteam în gazdă la o băbuță, dar ea era mai tot timpul plecată. M-a sunat Lili. Mi-a zis ,,Ce faci? Vii și tu pe la mine? “. I-am spus că sunt bine și că ne auzim a doua zi, doar că imediat și-a dat seama că nu-i bine ceva. Am încercat să spun că sunt bine, dar ea m-a cunoscut imediat după voce. După nici jumătate de oră, hopa, nana e la ușă.

  A venit cu două plase, una cu sucuri și una cu niște prăjituri calde abia făcute, știi cum nana nu poate sta pe loc și se apucă seara de făcut bufet. Dar sincer să spun, nu a contat deloc mâncarea pentru mine. A contat că a venit. Că a stat lângă mine. Că m-a ascultat fără să mă judece oleacă.

  Stăteam amândouă în bucătărie, unde bem noi cafeaua de obicei, dar acuma beam ceai. Și eu, la un moment dat, am început să plâng. Și ea nu mi-a zis ,,lasă că trece” sau alte vorbe pe care le spun oamenii de obicei. Mi-a zis: ,,Nu plec de la tine până nu te văd zâmbind pana la urechi, nici dacă mă dai afară sau se face dimineața”.

  A doua zi, fără să-i cer eu nimic, m-a ajutat cu tot ce aveam nevoie. A mers cu mine unde trebuia, m-a ajutat prin casă, chiar și cu lucruri mici pe care eu nu mai aveam energie să le fac. Și făcea toate astea ca și cum era cel mai normal lucru din lume.

  Așa poți vedea că omenia nu înseamnă doar câți bani ai în buzunar, omenia adevărată înseamnă să fii lângă omul care are nevoie de tine, chiar și când nu îți cere ajutorul.

  Sunt mulți oameni care spun că ajută, dar puțini care simt cu adevărat durerea altuia. Ea a simțit-o. N-o să uit niciodată gestul ăsta. În perioada aia m-am simțit foarte singură, iar ea mi-a demonstrat că încă există oameni buni. Oameni care ajută din suflet, fără să aștepte nimic în schimb. Și uite de asta e nana ta acum.

 Bilețchi Livia, 56 de ani, Siret, casnică

Sunt o fire blândă, empatică, ascultătoare, naivă și modestă. Îmi place să-mi petrec timpul în natură, să mă plimb, să fac activități și să stau cu pisicile mele. Uneori mi se schimbă dispoziția și stările foarte rapid de la o oră la alta. Îmi place să dorm până târziu, ziua sunt mai comodă, iar spre seară devin mai activă și încep să fac toate lucrurile pe care nu le-am început ziua. De asemenea, îmi place să-mi petrec timpul și cu familia acasă, să gătim împreună și să stăm la povești.

Sunt o fire calmă, emotivă, perseverentă și conștiincioasă. Mă consider o fată introvertită căreia nu-i place să se bage acolo unde simte că nu se simte bine, sau nu e loc. Mă adaptez destul de greu la schimbări și situații noi. Îmi place să am totul sub control și să îmi aleg cu atenție persoanele lângă care voi sta. De obicei mă mulțumesc cu lucruri mărunte și încerc să fiu mândră de mine în fiecare moment, însă, atunci când nu iese ceva așa cum mi-aș fi dorit, mă consum puțin.

Sunt o persoană loială și respect fiecare persoană în parte. Ca și defecte, mă consider prea timidă, mă contrazic în unele situații și de asemenea mă enervez repede.

Spre deosebire de omenesc, care ține în mare parte de lucrurile de la suprafață, omenia ține mai mult de lucrurile din interiorul nostru: empatia, respectul, bunătatea, evitarea orgoliului, bunul simț și alte virtuți ce arată la o persoană cât de omenoasă poate fi.

În vederea acestui proiect despre OMENESC și OMENIE, am apelat la cea mai apropiată persoană de la care puteam afla întâmplări din care au rezultat acte de omenie, acea persoană fiind mama mea.

Mama mi-a povestit că în urmă cu mulți ani, un vecin de-al bunicilor mei a plecat în țară fără să spună nimănui, nici măcar părinților săi. Aceștia erau extrem de îngrijorați pentru că nu știau nimic de fiul lor, Mircea, care din orgoliul său prea mare, a preferat să nu dea niciun semn de viață și să-și înceapă o viață nouă, departe de casă. Mama mi-a spus că era o fire foarte încăpăţânată, iar asta am observat și eu căci, I-am prins și eu în viaţă 18 ani. Pe atunci, Mircea îsi găsise o femeie cu care trăia în concubinaj. Mama lui nu  contenea să plătească slujbe la preoți și  plângea, rugându-se să afle măcar dacă fiul ei e mort sau viu.

După ceva timp, mama lui se îmbolnăvește, cade paralizată la pat și moare. La  scurt timp, Mircea trece printr-un accident grav de maşină, în urma căruia stă în comă cinci săptămâni și suferă numeroase intervenții chirurgicale.

Concubina lui văzând în ce stare se află, îl ajută să urce în tren și îl trimite acasă la părinți. Întors înapoi acasă după 20 de ani, în satul Lupcina, însă tatăl său refuză să-l mai primească acasă. În acel moment, Mircea se retrage necăjit într-o colibă, anunțând vecinii, adică pe bunicii mei că vrea să se sinucidă. Atunci, bunicii mei au dat dovadă de multă empatie și omenie cu dânsul și nu l-au lăsat să se sinucidã. Acestora li s-a făcut milă, și l-au primit  în casa lor, oferindu-i adăpost şi hrană timp de trei luni.

Într-un final, sora bărbatului I-a înduplecat pe tatăl lor să-l primească în curtea lor, iar  de atunci şi-a continuat viața acolo, rămănând singur și fără părinţi.

Această întâmplare cutremurătoare pe care am aflat-o de la mama, cu prilejul acestui proiect, mi-a transmis emoții foarte puternice şi mi-a demonstrat faptul că în ciuda condițiilor grele de atunci, a bunicilor mei şi a altor oameni, bunicii au ales să trateze această situație cu omenie, și cel mai important, să salveze viața unui om.

Stam șî eu la poartă într-o zî cu Coca, șî vine vecinu’ la mine cu motoreta. Mă întreabă dacă nu vreau să mă plimb cu ea. Eu i-am spus că nu vreau, că mi-i frică șî nu mă pricep eu la de-astea. Da’ el o tot insistat: „Hai Cri, că nu pățești nimic, te duci până înclo șî vii înapoi.” Pân’ la urmă, de gura lui, am spus da. M-am urcat pe motoretă ș-am plecat. La început o fost bine, mergeam încetu, da’ când am vrut să întorc sî vin înapoi acasă, m-am zăpăcit. În loc sî pun frână, am accelerat. Nici n-am mai avut timp să fac nimica, că m-am izbit într-un gard ș-am căzut. M-am speriat tare, mă durea piciorul șî eram amețâtă. Chiar atuncea trecea Sergiu, finul meu, cu buzul șî m-o văzut jos. O oprit, o venit repede, m-o ridicat și m-o întrebat dacă-s bine. Când mă urcam în mașină, mi-o zis: „Nașă, tu ai sânge la picior.” Atuncea m-am speriat șî mai tare. Prima dată m-o dus la dispensar, da’ când am ajuns aclo era închis. Dup-aia mi-o spus că mă duce la spital. Eu nu vream, ziceam că nu trebe, că-mi trece. Da’ el l-o sunat pe Dănuț șî i-o spus ce-am pățât. Dup-aia o venit Dănuț, m-o văzut lovită șî plină de sânge, m-o luat șî o zis că mergem la spital. Șî așa am ajuns la spital, cusută pe viu. 

-Bogdan Cătălina-Cristina, 37 ani,

Casnică,

Dornești.

Eu sunt unul dintre copiii de la Așezământul „Sfântul Ierarh Leontie” din Rădăuți, iar pentru mine maica nu este doar o stareță sau o persoană importantă. Pentru mine, maica este ca o mamă. Este omul care m-a învățat ce este bine și ce este rău, chiar și atunci când eu credeam că le știu pe toate. De fiecare dată îmi arată că nu este așa, pentru că are mai multă experiență și pentru că îmi vrea doar binele.

Mi se pare incredibil cât de mult poate duce un om. Este foarte greu să ai grijă de 2-3 copii. Sunt familii care se chinuie și cu 4 sau 5 copii. Dar maica are 126 de copii. 126 de suflete diferite, fiecare cu povestea lui, cu problemele lui, cu durerile lui. Și totuși, reușește să fie acolo pentru fiecare dintre noi. Asta mi se pare cea mai mare dovadă de omenie.

Faptul că ea ne-a luat sub protecția ei este, pentru mine, cel mai mare gest de omenie. Fiecare dintre noi a ajuns aici din anumite cauze, unele mai grele decât altele. Dar maica nu întoarce spatele nimănui. Nu contează cine ești sau de unde vii. Ea te primește și încearcă să te ajute să devii un om mai bun. Și face asta fără să ceară nimic în schimb.

Maica își dorește doar să ne vadă realizați. Vrea să ajungem la casa noastră, să avem familia noastră și o carieră. Nu vrea să rămânem blocați în trecut sau în greutățile pe care le-am avut. Ne împinge mereu de la spate să mergem înainte, chiar și atunci când nouă ne este greu.

Un lucru care mă impresionează foarte mult este cât de mult se implică în viața noastră. Nu este genul de om care doar spune ce să faci. Ea este acolo, lângă tine. La școală, la activități, la probleme, la bucurii. Dacă ai o zi proastă, ea observă. Dacă ai o reușită, se bucură sincer pentru tine.

Dar relația mea cu maica nu a fost mereu perfectă. Au existat momente în care ne-am certat, în care am ridicat tonul, în care am trântit uși și am spus lucruri pe care poate nu ar fi trebuit să le spun. Au fost momente în care am fost supărată pe ea și momente în care, probabil, și ea a fost dezamăgită de mine. Dar, de fiecare dată, ne-am întors una la cealaltă. Pentru că, dincolo de toate, există o legătură reală între noi. Ca într-o familie adevărată, nu este totul perfect, dar există iubire și iertare.

Pe lângă asta, maica are grijă și de sufletul nostru. Ne învață despre credință, despre Dumnezeu și despre faptul că totul se întâmplă cu un scop. Ne spune mereu să nu uităm că Dumnezeu este sus și că trebuie să avem încredere. Asta ne dă putere, mai ales în momentele grele.

Un alt lucru pe care nu o să-l uit niciodată sunt momentele în care mergeam să ducem pachete altor familii care nu aveau posibilități. Deși nici noi nu avem totul, maica ne-a învățat să dăm mai departe. Ne-a arătat că omenia nu înseamnă doar să primești, ci și să oferi, chiar și atunci când nu ai foarte mult.

Sunt momente în care ne dăm seama cât de greu îi este. Ea însăși a spus că atunci când afli povestea unui copil, te doare atât de tare încât simți că te sfâșie. Dar nu se oprește. Nu renunță. Pentru că știe că sunt mulți alți copii care au nevoie de ea. Asta înseamnă să fii puternic cu adevărat.

Știu că maica nu a avut o viață ușoară nici ea. A renunțat la cariera pentru care s-a pregătit și a ales acest drum. A devenit asistentă medicală, apoi psiholog, și a ales să ajute copii ca noi. Nu mulți oameni ar face asta.

O admir foarte mult și îi sunt datoare pentru tot ce a făcut pentru mine și pentru noi toți. Dacă astăzi sunt mai bun, dacă încep să înțeleg viața mai bine, este și datorită ei. Pentru mine, maica este omenia în persoană.

În fiecare zi îmi dau seama că nu oricine ar putea face ceea ce face ea. Nu oricine ar putea să iubească 126 de copii ca pe propriii copii. Dar ea reușește. Și asta spune totul despre ce fel de om este.

În concluzie, nu am ales o poveste oarecare. Am ales propria mea poveste. Iar în povestea mea, Maica Ecaterina nu este doar un personaj important. Este omul care mi-a schimbat viața.

Măzareanu Georgiana, 19 ani, elevă, Rădăuți

Sunt o iubitoare de copii și animale, în special de pisici. Încerc să îmi organizez cât mai bine timpul, deși uneori mă simt copleșită și stresată atunci când sunt sub presiune. În timpul liber îmi place să fac sport, să ascult muzică și să călătoresc, deoarece aceste activități mă ajută să mă relaxez și să îmi încarc bateriile.

Mă consider o persoană empatică și sociabilă, iar una dintre cele mai mari satisfacții pentru mine este să îi ajut pe cei din jur sau să le ofer sprijin atunci când au nevoie.

Omenia pentru tine înseamnă să fii bun cu oamenii, să îi respecți și să îi ajuți atunci când au nevoie, fără să aștepți ceva în schimb. Înseamnă să ai suflet, empatie, sinceritate și să faci ceea ce este corect chiar și când nimeni nu te vede.

Antemie Orest

70 de ani

Pensionar

Frătăuții Vechi

O faptă de omenie

Vreau să vă povestesc o întâmplare adevărată din viața străbunicului meu, care a avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în jurul anilor 1943–1944. Străbunicul meu se numea Ilie M. și era ofițer pe front.

În acea perioadă, viața era foarte grea pentru toată lumea. Soldaţii duceau lipsă de hrană, de medicamente și chiar de lucruri esențiale de zi cu zi. Condițiile erau foarte grele, iar bolile se răspândeau repede printre oameni.

Străbunicul meu avea o ordonanță pe nume Gheorghe, un băiat tânăr de la ţară, foarte cinstit și muncitor. Avea mare încredere în el și îl aprecia mult. La un moment dat, Gheorghe a început să se simtă tot mai rău. Slăbea de la o zi la alta, avea febră şi era foarte slăbit. În jurul lor mai mulți soldaţi aveau aceleaşi simptome, iar boala părea să se răspândească repede.

În vremea aceea, doar ofițerii primeau medicamente în caz de nevoie. Soldații simpli, cum era Gheorghe, nu aveau de unde să primească tratament. Străbunicul meu ştia foarte bine că şi el se putea îmbolnăvi în orice clipă şi că ar fi avut nevoie de acel medicament. Cu toate astea, gândindu-se la Gheorghe şi văzând cât de rău se simțea, a ales să îi dea lui doza de medicament care îi era destinată.

A fost un gest făcut din inimă. Gheorghe a început să îşi revină și a fost salvat. După puțin timp însă, străbunicul meu s-a îmbolnăvit şi el. A trecut prin momente grele şi nimeni nu ştia dacă va avea şansa să se facă bine. Din fericire, după câteva zile, la infirmeria de pe front au ajuns alte doze de medicamente, iar el a primit tratamentul necesar şi s-a vindecat.

Familia noastră a păstrat mereu această întâmplare ca pe o lecție de omenie și curaj. Străbunicul meu a ales să ajute pe cineva chiar dacă asta îl punea și pe el în pericol. S-a simțit responsabil pentru omul de lângă el și a făcut un gest de mare bunătate. Eu cred că fapta lui arată cât de important este să fii om și să îi ajuți pe ceilalți, chiar și în cele mai grele momente.

Nume: Wanda Ionina Alice
Vârsta: 78 de ani
Ocupația: Pensionară (fostă educatoare)
Localitatea: Siret

Iarna aceea venise devreme. Pe la mijlocul lui noiembrie, omătul a acoperit deja gardurile până la şipci, iar gerul crăpa lemnul gardurilor bătrâne. Într-o astfel de seară, pe când satul abia mai scotea câte un fir de fum pe hornuri, la uşa Mariei Galan bătuse cineva de trei ori, nici prea tare, nici prea încet, cum bate omul care nu vrea să deranjeze, dar nici nu mai are încotro.

Maria era văduvă de doisprezece ani şi trăia singură de când fata ei plecase la oraş. Nu era bogată, nici nu fusese vreodată, dar nici nu s-a plâns nimănui. Deschise uşa şi găsi în prag un bătrân pe care nu-l văzuse niciodată: zdrențăros, cu o barbă albă şi ochii înfundați în cap ca nişte lumini la capătul unui tunel.

— Iertați-mă, a zis el, şi vocea îi tremura, de frig sau de ruşine, nu se putea ști. Am rătăcit drumul şi nu mai pot merge.

Maria nu l-a întrebat de unde vine sau ce caută pe-acolo. L-a privit o clipă, poate mai puțin şi a deschis uşa mai larg.

— Intră, că îngheți.

I-a dat să se spele, i-a pus pe masă ce a avut: o supă de cartofi, pâine de casă şi o cană cu ceai îndulcit cu miere. Bătrânul a mâncat în tăcere, cu ochii în farfurie, şi Maria nu l-a grăbit şi nu l-a întrebat nimic, pentru că a înțeles că omul acela nu mai are nevoie de cuvinte, ci de linişte.

Noaptea, a dormit pe canapeaua din sufragerie, învelit cu păturile pe care Maria le-a scos din lada de zestre. A doua zi dimineață, când ea s-a trezit, bătrânul era deja afară, a curățat zăpada din fața porții şi a tăiat lemne cât pentru o săptămână. Stătea drept lângă gard şi o privea venind.

— Nu trebuia, a zis Maria.

— Știu, a răspuns el. Dar a trebuit.

A plecat pe la prânz, fără să-i spună numele, fără să mai întoarcă privirea. Maria a rămas în uşă şi l-a urmărit până când se făcuse un punct mic în capătul drumului alb.

Vecinele au întrebat-o mai târziu cine a fost. Maria ridicase din umeri.

— Un om, a zis ea. Un om care a bătut la uşă.

Vâșcan Raveca, 92 de ani

Casnică

Gălănești

Îmi povestea mamuca ta măi fată, experiența ei cu războiul, Al Doilea Război Mondial, tare mititica mai era, trei sau patru ani avea săraca, când tatăl ei s-a întors de pe front, surd pe o ureche din cauza grozăviilor ălora, vai de capul lui. A ajuns acasă bolnav, a luat tifus dar nu a găsit pe nimeni căci fata lui și nevasta (mama și bunica mea) împreună cu părinții lui au fost evacuați în anul 1944, din Suceava în Botoșani. Bunica de vreo douăzeci de ani a luat fata sub braț, pe străbunică ta, a luat calul, căruța, vreo două, trei haine, ceva de ale gurii și au plecat. Ca să nu fie cu totul singură, numa ea și plodul, bunica, și-a luat cu ea pe soacra sa și socru ei ca să fie toți împreună. Au pornit la drum gândindu-se unde ar putea merge, în timp ce bunicul, a rămas acasă prin Fratauții-Vechi, unde stăteau ei atunci, cu o găinușă. Asta a mâncat luni de zile, ouăle de la găina asta și iarba ce creștea în ogradă și vreo câteva barabule mici.

Tare greu era pe vremea aceea, nu erau atâtea mofturi cum sunt azi, oamenii erau flămânzi măi fătucă, era și o secetă de Doamne ferește, cum trăim noi acum e prea bine. Mno bun și cum mergeau ele pe drum, nici nu se putea să nu se întâmple vreo nenorocire, socru bunicii mele, a murit, a trebuit îngropat la cel mai apropiat cimitir din drumul lor, toți se așteptau să moară căci era bolnav tare. L-au îngropat într-un sicriu format din căruță, i-a pus o cruce fără nume, i-au zis omului o rugăciune și au plecat. O rămas bunica cu copila de trei ani și cu soacră sa și au plecat la o mătușă tocmai din Botoșani, în comuna Dersca, acolo au fost evacuați în anul 1944 cei din Fratauții-Vechi. Mătușa aceea neștiind ca merg ele acolo, două femei, o copilă și un cal de hrănit, patru guri în plus, dar cu toate astea, au ajuns la mătușa asta de omenie care le-a primit cu brațele deschise, ținându-le la ea pentru câteva luni. Din luna aprilie până în luna noiembrie, până când se făcea bunicul bine, dacă se făcea.

La început, nici familia mătușii nu era prea înstărită așadar au decis să le țină într-un grajd. Văzând-o pe străbunica ta de trei anișori, pe ea au luat o în casă împreună cu mama ei și stătea familia asta cu mama de trei ani, Rodica în timp ce bunica mea era la lucru. Familia asta din Botoșani, mătușa, nu avea copii, voiau să o țină pe Rodica dar bunica nu a lăsat-o căci tare a iubit-o.

Într un final le-a ascultat Bunul Dumnezeu rugăciunile și bunicu’ a supraviețuit, tânăr fiind, mamuca ta era prima fată,  primul copil, s-au întors amândouă acasă și au continuat să fie o familie prin tot greul prin care au trecut, ajungând să fie o familie cu cinci copilași.

Iurescu Angela-Elena

61 de ani

bucătăreasă

Măneuți, comuna Fratauții-Vechi

Mama era încă tânără când a ajuns în Italia. Era de doar câțiva ani într-o țară străină, departe de familie, de prieteni și de tot ceea ce îi era familiar. Încerca să-și construiască o viață nouă alături de tata, de mine și de fratele meu mai mare. Nu era ușor, dar avea curaj și speranță.

Eu aveam doar trei ani, iar fratele meu șase. În acea perioadă, am fost diagnosticată cu anemie de gradul șase. Nu era o boală gravă, însă pentru un copil atât de mic, efectele au fost puternice. Petreceam săptămâni întregi internată în spital, iar mama nu se despărțea aproape niciodată de mine. Îmi era alături zi și noapte, se asigura că îmi iau medicamentele, mă liniștea când plângeam și îmi oferea siguranța de care aveam nevoie.

În timp ce mama stătea la spital cu mine, viața trebuia să meargă înainte. Fratele meu continua să meargă la școală, iar tata era nevoit să muncească pentru a ne întreține. Zilele deveniseră o adevărată provocare pentru familia noastră. Atunci a apărut un înger în viața noastră.

Era vecina noastră, o româncă venită și ea în Italia. Deși aparținea unei alte confesiuni religioase și avea propria familie și propriul copil de crescut, a ales să ne ajute fără să-i ceară nimeni acest lucru. L-a primit pe fratele meu în casa ei și l-a îngrijit ca pe propriul copil. Îi pregătea masa, avea grijă să ajungă la școală și îi oferea afecțiunea de care avea nevoie în lipsa părinților.

Mama încerca să-i mulțumească. Îi aducea cadouri și voia să o plătească pentru tot efortul depus. Dar vecina refuza de fiecare dată banii. Spunea că nu face asta pentru răsplată. O făcea din suflet. O făcea pentru că știa cât de greu îi era mamei și pentru că ținea cu adevărat la fratele meu.

În cele mai grele momente, când mama se simțea singură și copleșită, această femeie i-a arătat că omenia există. Că uneori ajutorul vine de unde te aștepți mai puțin. Că oamenii pot fi uniți nu de aceeași religie, nu de aceleași convingeri sau de obligații, ci de bunătate și compasiune.

Anii au trecut. Eu m-am făcut bine, fratele meu a crescut, iar viața și-a urmat cursul. Dar gestul acelei femei nu a fost niciodată uitat. Dintr-o simplă relație de vecinătate s-a născut o prietenie adevărată. O prietenie construită pe recunoștință, respect și dragoste sinceră între oameni.

Astăzi, mama și vecina noastră locuiesc în țări diferite. Distanța le desparte, însă nu a reușit niciodată să rupă legătura dintre ele. Vorbesc și acum, se caută una pe cealaltă și își amintesc cu drag de vremurile în care viața le-a adus împreună.

Pentru mama, acea femeie va rămâne mereu dovada că, atunci când ai cea mai mare nevoie, Dumnezeu poate trimite ajutor prin oameni obișnuiți. Iar pentru familia noastră, ea va fi întotdeauna un exemplu de omenie, generozitate și iubire față de aproapele.

Unele fapte bune sunt uitate în timp. Altele rămân vii pentru totdeauna. Aceasta este una dintre ele.

Marocico Viorica, 44 de ani

Casnică

Rădăuți

Ecaterina Lichi, 57 ani, psiholog și stareță a Mănăstirii Acoperământul Maicii Domnului, Rădăuți.

            Ideea ne-a venit în urma unei provocări lansate de doamna Monica Onojescu, care a repostat un material realizat de elevii noștri pentru o Lecturiadă la care am participat acum 10 ani. Astfel, am realizat un digiportofoliu după modelul celui din 2016. 24 de elevi din clasa a XI-a, tot filologie, au căutat în familiile lor povești despre omenie de data aceasta. Antologia conține istorii de viață simple, despre momente în care oamenii au avut nevoie de o vorbă bună, de un ajutor financiar sau de sprijin moral, dar și povești tragice despre momente grele, calamități naturale, moarte sau despre partizanii care s-au opus comuniștilor.

            Ceea ce mă fascinează dintotdeauna sunt reacțiile elevilor la aceste proiecte. La început pornim greu, alt week-end ocupat, n-am găsit pe nimeni care să-mi spună ceva interesant, hai, doamna, e sfârșitul anului, alt proiect, trebuie să învățăm aplicații noi, etc… Și satisfacția imensă de la final, când văd bucuria și uimirea din ochii lor, că au descoperit lucruri neașteptate din istoria familiei sau a satului, emoțiile trăite alături de părinți, bunici, vecini, alți membri ai comunității, bucuroși că cineva le-a călcat pragul ca să se intereseze de viața lor. Și, desigur, poveștile, fiecare o lecție de viață deosebită în felul ei.

            Pentru autenticitate, am transcris istoriile în limbajul folosit de povestitori. Poveștile sunt însoțite de o prezentare a fiecărui elev, iar unele dintre ele au fost ilustrate și cu materiale video. Am primit și feedback de la elevi din alte clase. La final, am postat și jurnalul care surprinde provocările pe care le-au întâmpinat elevii în realizarea temei.

            Vă dorim lectură cu folos!

Prof. Cristina Anfimov