În timpul regimului Partidului Național Fascist, sub conducerea dictatorului Benito Mussolini(1922-1943), regatul a fost deseori numit de naționaliști și fasciști „Noul Imperiu Roman” (italiană : Nuovo Impero Romano, latină : Novum Imperium Romanum), dar această denumire nu a fost folosită la nivel oficial. Numele folosit de obicei de istorici pentru a se referi la Regatul Italiei în timpul lui Mussolini este „Italia fascistă”. În timpul fascismului, regatul s-a aliat cu Germania nazistă în al doilea război mondial, până în 1943. În cei doi ani rămași din conflict, regatul a trecut de partea Aliaților, după ce Mussolini a fost înlăturat din funcția de prim ministru, și partidul fascist a fost scos în afara legii. Statul rezidual fascist care a continuat să lupte împotriva Aliaților a fost un stat-marionetă al Germaniei naziste, Republica Socială Italiană, în continuare condusă de Mussolini și de fanaticii fasciști din nordul Italiei. La scurt timp după război, nemulțumirea civilă a dus la referendumuldin 1946, privind rămânerea Italiei ca monarhie sau trecerea la republică. Italienii s-au decis să formeze Republica Italiană, forma actuală de guvernământ a Italiei.

În 1914, Benito Mussolini a fost silit să plece din cadrul Partidului Socialist Italian după ce s-a pronunțat pentru intrarea în război a Italiei împotriva Austro-Ungariei. Mai înainte de izbucnirea războiului, Mussolini se opusese recrutării obligatorii, protestase împotriva ocupării Libiei și fusese editorul ziarului socialist Avanti!. În discursurile sale publice, el chema la revoluție, fără să amintească în vreun fel de lupta de clasă.^[41] Naționalismul lui Mussolini i-a permis să strângă fonduri de la compania de producție de armament Ansaldo dar și de la alte companii, ceea ce i-a permis crearea propriului său ziar, Il Popolo d'Italia, prin intermediul căruia a încercat să convingă socialiștii și alți politicieni de stânga să sprijine intrarea Italiei în război.^[41] Ziarul a fost finanțat și de marile puteri interesate de intrarea Italiei în război de partea Antantei: Franță, Anglia și Rusia.^[42] În anii care aveau să vină, acest ziar a devenit ziarul oficial al mișcării fasciste italiene. În timpul războiului, Mussolini s-a înrolat în armată și a fost rănit o dată. Există voci care afirmă că rana este datorată unui accident în timpul manevrării greșite a unei grenade, deși Mussolini a pretins că a fost rănit în luptă.^[41]

După încheierea războiului și semnarea Tratatului de la Versailles în 1919, Mussolini a creat Fasci di Combattimento (Liga Combatantă). La început, membrii Ligii erau socialiști patrioți și veterani sindicaliști care se opuseseră pacifismuluiPartidului Socialist Italian. Platforma politică de început a fasciștilor era mai degrabă una de stânga, care milita pentru revoluția socială, reprezentarea proporțională, votul femeilor și redistribuirea averilor.^[43] Pe 15 aprilie 1919, fasciștii au declanșat prima lor violență politică, când un grup de membri ai Fasci di Combattimento au atacat birourile ziarului Avanti!Mussolini a remarcat eșecul mișcării inițiale fasciste și a părăsit linia de început de stânga și revoluționare, transformând în 1921 mișcarea într-un partid naționalist, Partido Nazionale Fascista. Platforma politică a noului partid se inspira din temele naționaliste ale lui D'Annunzio, respingea democrația parlamentară și acționa pentru distrugerea ei din interior. Mussolini și-a schimbat vederile politice revoluționare inițiale, a trecut de la atitudinea anticlericală la sprijinirea bisericii catolice și de la republicanism la susținerea monarhiei.^[44] Violențele fasciste au crescut în intensitate în anul 1921. Ofițeri simpatizanți ai fasciștilor au luat arme și vehicule ale armatei pentru a le folosi în cadrul unor atacuri împotriva socialiștilor.^[45]

În octombrie 1922, Mussolini s-a folosit de greva generală a muncitorilor italieni somând guvernul să acorde Partidului Fascist puteri politice sau să se aștepte la o lovitură de stat. Cum răspunsul guvernanților a întârziat, un mic număr de fasciști au declanșat o deplasare de-a lungul Italiei spre Roma (Marșul asupra Romei), pretinzând că mișcarea lor urmează să restaureze legea și ordinea în țară. Mussolini nu a participat la marș. Fasciștii au cerut imperativ demisia premierului Luigi Facta și numirea în locul lui a lui Mussolini. În ciuda faptului că armata italiană era incomparabil mai bine înarmată decât trupele paramilitare fasciste, guvernul și regele Victor Emmanuel nu au reușit să înăbușe mișcarea lui Mussolini. Regele s-a văzut nevoit să aleagă una dintre cele două mișcări politice rivale pentru a-i oferi conducerea Italiei: fasciștii monarhiști ai lui Mussolini sau socialiștii republicani. Regele i-a ales pe fasciști.

După preluarea puterii, Mussolini a format o coaliție în parlament cu naționaliștii, liberalii și populiștii. În scurtă vreme, atitudinea tolerantă a fasciștilor față de democrația parlamentară a încetat: coaliția lui Mussolini a votat în 1923 Legea Acerbo, care acorda două treimi dintre mandatele parlamentare partidului care câștiga un sfert din sufragiile populare. Fasciștii s-au folosit de violență și de intimidări pentru a câștiga cei 25% dintre voturi la alegerile din 1924, ceea ce le-a permis să devină partidul de guvernământ al Italiei.

După alegeri. Deputatul socialist Giacomo Matteotti a fost asasinat, după ce a cerut anularea alegerilor datorită numeroaselor abuzuri din timpul procesului electoral. După moartea colegului lor, deputații socialiști au părăsit lucrările parlamentului, ceea ce i-a dat lui Mussolini o libertate și mai mare în legiferarea unor hotărâri abuzive. În 1925, Mussolini și-a asumat public responsabilitatea pentru violențele din 1924, după care a proclamat dictatura fascistă, care îi permitea să conducă Italia fără opoziție și fără să fie responsabil în fața regelui.

După cucerirea puterii, regimul fascist a declanșat un proces prin care Italia urma să devină un stat monopartit, fascismul urmând să fie integrat în toate aspectele vieții. În 1935, prin „Doctrina fascismului”, a fost proclamat oficial statul totalitarist italian.

Mussolini și fasciștii și-au propus o serie de măsuri pentru schimbarea culturii și societății italiene bazându-se pe tradițiile Romei antice, dictatura personală și câteva perspective futuriste a unor intelectuali și artiști din peninsulă.^[50]

În conformitate cu ideologia fascistă, definiția naționalității italiene se baza pe militarism și pe ideea „omului nou”. Italienii loiali trebuiau să scape de individualism și autonomie și să devină parte componentă a Statului, gata să-și sacrifice viața pentru Italia.^[51] Într-o asemenea societate totalitară, numai fasciștii puteau fi considerați „adevărați italieni”, iar calitatea de membru a Partidului Fascist și sprijinirea acțiunilor acestuia erau condițiile necesare pentru obținerea „cetățeniei complete”. Cei care nu jurau credință jurau credință fascismului urmau să fie împiedicați să participe la viața publică și la slujbe.^[52] Regimul fascist a încercat să facă apel la italienii emigrați, care ar fi trebuit să sprijine mai degrabă cauza fascistă decât pe cea a noilor lor patrii.^[53] În ciuda eforturilor de creare a unei noi culturi fasciste, fascismul italian nu au fost atât de dur în acțiuni și nici nu a avut aceleași succes în comparație cu realizările din alte state totalitare precum Germania Nazistă sau Uniunea Sovietică.^[54]

În Italia Fascistă, Mussolini era idolatrizat ca salvator al națiunii. Regimul fascist a încercat să devină omniprezet, iar propaganda se baza în principal pe cultul personalității și pe popularitatea lui Mussolini. Discursurile pasionale ale lui Mussolini și cultul personalității afișat în timpul marilor marșuri și parade ale „cămășilor negre” din Roma au fost sursele de inspirație ale lui Adolf Hitler și ale Partidului nazist german.

Propaganda fascistă era omniprezentă: în jurnalele de actualități, în transmisiile radio și în producția cinematografică. În 1923, au fost emise legi care obliga toate cinematografele să prezinte jurnale de actualități de propagandă mai înainte de orice proiecție de filme artistice.^[55] Aceste jurnale de actualități erau mult mai eficiente în influențarea opiniei publice decât emisiunile radio, deoarece puțini italieni aveau la vremea aceea aparate de radio.^[55] Propaganda fascistă se folosea de postere și de manifestările artistice sponsorizate de stat. Arta și literatura nu erau strict controlate în Ialia, existând însă cazuri de cenzură în cazurile în care producțiile artistice intrau în flagrantă contradicție cu idealurile fasciste.

Relațiile dintre statul italian și Biserica Romano Catolică s-au îmbunătățit în mod semnificativ în timpul regimului lui Mussolini. În ciuda atitudinii anticlericale de la începutul carierei sale politice, Mussolini a făcut după 1922 o alianță cu partidul catolic Partito Popolare Italiano. Mussolini a negociat cu Papa un concordat – Tratatul de la Lateran – care asigura suveranitatea Vaticanului. Negocierile au fost greoaie la început. Vaticanul și regimul fascist s-au angajat în dispute asupra conținutului tratatului și asupra consecințelor lui viitoare.^[56] Giovanni Montini (viitorul papă Paul al VI-lea), a avut îndoieli asupra valorii concordatului și a capacității lui de a asigura suveranitatea Vaticanului spunând: „Dacă libertatea Papei nu poate garantată de credința puternică a unui popor liber și în mod special de poporul italian, atunci niciun teritoriu și niciun tratat nu vor fi capabile s-o facă”.^[57]

O lungă perioadă de timp, regimul fascist din Italia a avut un caracter mai puțin represiv decât regimurile totalitare din Uniunea Sovietică sau Germania Nazistă. Această stare de fapt s-a schimbat în 1938 ca urmare a presiunilor germane. Mussolini a hotărât adoptarea unor măsuri antisemite, fapt foarte nepopular nu numai printre italienii de rând, dar chiar și în rândurile Partidului Fascist, care număra printre membrii săi și evrei. Datorită acestor măsuri, fasciștii au pierdut-o pe șefa propagandei, Margherita Sarfatti, care era evreică, dar și amanta lui Mussolini. Regimul fascist a colaborat cu aliații naziști pentru deportarea evreilor în lagăre de concentrare, de muncă sau de exterminare din Reich în timpul Holocaustului. Italia a înființat o serie de lagăre de concentrare și de internare în teritoriile pe care le controla, dar, spre deosebire de lagărele naziste, în lagărele italiene familiile aveau permisiunea să rămână împreună și nu au existat cazuri de ucideri în masă deliberate.

Unul dintre succesele politicii sociale a fasciștilor a fost crearea în 1925 a Opera Nazionale Dopolavoro (OND – Programul Național pentru Timpul Liber). OND a fost cea mai mare organizație sponsorizată de stat pentru petrecerea timpului liber de către italienii adulți.^[61] OND a devenit atât de popular, încât, în deceniul al patrule, fiecare oraș avea un club Dopolavoro, ai cărui membri erau responsabili cu înființarea și întreținerea a peste 11.000 de terenuri de sport, peste 6.400 de biblioteci, 800 de cinematografe, 1.200 de teatre și cam 2.000 de orchestre.^[61] Participarea la activitățile Dopolavoro era voluntară, iar prezența masivă era cauzată de caracterul său apolitic.^[61] Marele succes al experimentului fascist Dopolavoro a fost factorul principal care a determinat autoritățile naziste să inițieze versiunea lui germană, Kraft durch Freude (KdF – Putere prin Plăcere).^[62]

Pentru lupta împotriva crimei organizate, în special împotriva Mafiei din Sicilia și din alte părți ale sudului Italiei, regimul fascist a dat în 1925 puteri speciale lui  Cesare Mori, prefectul din Palermo. Lupta antimafia a făcut ca numeroși mafioți să fie închiși, în vreme ce cei rămași în liberatate au fugit în străinătate, în special în Statele Unite.^[63][64] Mori a fost totuși destituit atunci când a început să învestigheze legăturile dintre Mafie și regimul fascist în 1929, când s-a proclamat oficial că amenințarea mafiotă a fost eliminată. Acțiunile lui Mori' au slăbit Mafia, dar nu au distrus-o. Din 1929 până în 1943, regimul fascist a abandonat treptat măsurile antimafia, iar Mafia și-a continuat relativ nederanjată afacerile ilegale.

În 1935, a fost publicată sub semnătura lui Mussolini „Doctrina fascismului”. Se pare că autorul a fost cel mai probabil Giovanni Gentile. Doctrina descria rolul statului în economie în noile condiții corporatiste. Până în acel moment, fascismul fusese mai favorabil păstrării libertății forțelor pieții decât intervenției statului în economie.

Fasciștii au pretins că acest sistem nou va fi egalitarist și tradițional în același timp. Politica economică a corporatismului a dat rapid faliment: prevederile de stânga ale manifestului fascist au trezit opoziția industriașilor și marilor proprietari de pământ, care îl sprijiniseră pe Mussolini pentru că acesta promisese că va apăra Italia de socialism și comunism. Ca urmare, sistemul corporatist a ajuns să fie dominat de interesele industriașilor. În întreaga perioadă a dictaturii mussoliniene, legislația economică a favorizat în primul rând clasa marilor industriași și a moșierilor prin privatizări, liberalizări ale legilor arendei și prin desființarea sindicatelor nefasciste. Sindicatele fasciste nu puteau apăra muncitorii de consecințele economice, fiind responsabile pentru distribuirea ajutoarelor de asistență socială, plăților compensațiilor de concediere și, în unele cazuri, fiind împuternicite să negocieze contracte de muncă.

Prima decizie de politică externă a guvernului fascist cu privire la posesiunile din afara Europei a fost concesionarea unei regiuni ocupate de armata italiană în Anatolia în primul război mondial, care fusese cedată noului guvern republican turc în 1923. După acest moment, Italia a început o serie de acțiuni expansioniste. Eforturile colonialiste au început cu negocieri cu guvernul britanic pentru extinderea granițelor coloniei Libiei. Primele negocieri au început în 1925 și priveau definirea graniței dintre Libiaitaliană și Egiptul sub control britanic. Aceste negocieri au dus la ocuparea de către Italia a unui teritoriu nerevendicat până în acel moment.^[70] În 1934, Italia a cerut încă o dată mai mult teritoriu pentru colonia sa libiană, de această dată pe seama coloniei britanice Sudan și din nou Anglia a cedat și a permis ca anumite teritorii sudaneze să fie anexate la Libia.[3] Aceste concesiuni au avut loc pe fundalul unor bune relații iatalo-britanice de la acea vreme.

Regimul fascist italian s-a angajat într-o politică externă intervenționistă și în Europa. În 1923, soldații italieni au ocupat insula grecească Corfuca parte a mai vastului plan de ocupare totală a Greciei. Grecia nu a declanșat un război împotriva Italiei, în ciuda pierderii insulei. În 1925, Italia a forțat Albania să accepte controlul Romei, ceea ce o transforma într-un protectorat de facto. Italia continua astfel politica de încercuire a Greciei. Ocuparea insulei Corfu era importantă din punctul de vedere al militariștilor și naționaliștilor italieni deoarece fusese posesiune a Republicii Venețiene, care lăsase aici o importantă moștenire culturală. Ocuparea insulei a fost întâmpinată însă cu proteste violente din populației elene a insulei. În 1929, guvernul fascist i-a acordat statutul de refugiat politic extremistului croat Ante Pavelić, exilat din Iugoslavia. Fasciștii încercau toate metodele posibile pentru a provoca prăbușirea Iugoslaviei, eveniment care ar fi ușurat extinderea puterii italiene. În acest scop, fasciștii i-au acordat lui Pavelić sprijin financiar și tabere de antrenament pentru nou formata miliție croată a ustașilor. Această organizație avea să devină mai târziu forța conducătoare în Statul Independent al Croației și a fost implicată în asasinarea a sute de mii de sârbi, evrei și membri ai altor minorități naționale în timpul celui de-al doilea război mondial.^[71] În 1936, regimul fascist s-a implicat în Spania în cea mai importantă intevenție din perioada interbelică. A doua Reblică Spaniolă era sfâșiată de războiul civil dintre republicanii anticlericali socialiști și naționaliștii monarhiști sprijiniți de biserică, conduși de Francisco Francoși mișcarea lui fascistă Falange Española. Italia a trimis avioane, arme și peste 60.000 de soldați în ajutorul naționaliștilor spanioli. Războiul a ajutat la instruirea trupelor italiene în condiții de lupte reale și a dus la îmbunătățirea relațiilor cu biserica romano-catolică. De asemenea, Italia și asigurat accesul naval în și din Mediterana și Oceanul Atlantic și a obținut un mare succes în cadrul politicii „Mare Nostrum”, eliminând opoziția viitoare a Spaniei. În războiul civil din Spania a contribuit cu ajutoare însemnate de partea naționaliștilor și Germania Nazistă. Acest război a fost prima ocazie în care forțele germane și italiene au luptat împreună de la războiul austro-prusac din anii 1860. Începând cu deceniul al patrulea al secolului trecut, Italia a construit o serie de cuirasate și alte vase militare în scopul întăririi controlului asupra Mediteranei.

A fost o vreme în care, deși Hitler a încercat să se apropie de Mussolini, acesta din urmă să nu se arate interesat de stabilirea unor relații prietenești. Mussolini se opunea politicii antisemite a lui Hitler, în condițiile în care în chiar rândurile Partidului Fascist erau o serie de politicieni de frunte evrei, inclusiv amanta dictatorului italian, Margherita Sarfatti, directoarea direcție fasciste a artei și propagandei. Mai mult chiar, în rândurile italienilor obișnuiți erau puține voci care să susțină antisemitismul. Mussolini s-a opus eforturilor germane de anexare a Austriei după asasinarea președintelui austriac profascist Engelbert Dollfuss în 1934 și a promis chiar ajutor militar Austriei în cazul unei intervenții naziste.