În 1862, Baudelaire a început să aibă coșmaruri și temeri, iar sănătatea i s-a șubrezit brusc. A plecat la Bruxelles să țină o serie de conferințe, dar a avut câteva atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie parțială. În iulie 1866, mama sa îl aduce în Paris și îl internează în diverse sanatorii pentru tratament.

Pe 31 august 1867, la 46 de ani, după o lungă agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Chiar dacă doctorii nu au declarat-o, moartea sa a fost provocată de sifilis.

        Viziunea lumii ca închisoare a omului căzut în timp are origine orfică. Baudelaire îi adaugă însă o nuanță modernă, constînd în criza morală a omului, care parcurge cele trei spații metafizice din opera lui Dante, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, în ordine inversă. Această răsturnare de valori nu poate fi înțeleasă decît prin ideea de modernitate, definită în eseul Pictorul vieții moderne ca preeminență  a temporalului asupra eternului, a artificialului asupra naturalului, ceea ce face ca sursa artei să fie “tranzitoriul, trecătorul, contingentul, jumătatea artei a cărei cealaltă jumătate este eternul și imuabilul”. Așadar,  aceasta este în viziunea poetului Florilor Răului dualitatea artei moderne.

          Traseul căderii este, pentru omul modern, timpul, care reprezintă Răul, dezvăluindu-se ca drum ireversibil spre moarte. Dacă creștinul trăia timpul luptînd împotriva ispitelor Răului, încît moartea înseamnă doar pragul mîntuirii/ trecerii în eternitate, omul modern se lasă în voia ispitelor, asumîndu-și timpul ca și condiție a libertății și originalității sale față de restul Creației, reprezentat de natură. Poet citadin, Baudelaire nu iubește natura, chiar o detestă pentru existența ei monotonă, plictisitoare, apreciind-o doar în măsura în care elementele ei sunt simboluri ce trebuie descifrate sau – cum spune Jean Pommier – “o carte care se interpretează ca Biblia”. Baudelaire chiar a propus, în grupul său de dandy, ca denumirea noului curent artistic să fie supranaturalism, cultivînd – scrie François Porché – “spiritul de revoltă, ceea ce numim pedant nonconformism, violența  de limbaj, blestemul gustul păcatului, al erotismului”. Frumosul din artă nu mai are ca model natura, ci și natura este frumoasă dacă seamănă cu un tablou/ lucru făcut de mîna omului. Orginalitatea estetică rezultă tocmai din “pecetea pe care timpul o pune pe senzațiile noastre “. Estetica baudelaireană devine, prin urmare, o estetică a timpului, chiar – ca să folosesc sintagma din titlul cărții lui Karl Rosenkranz – o “estetică a urîtului”, a Răului experimentat voluntar, prin potențarea simțurilor. Întrebuințînd cuvîntul simbol, de la care descendenții săi vor deriva termenul simbolism, pentru a denumi primul curent artistic al modernității,  poezia exprimă și transcende, totodată, timpul în eternitate. Baudelaire însuși spune că poezia “extrage veșnicul din tranzitoriu”.