Ovidius , poet latin, a văzut un popor de bărbați aspri, care purtau plete și bărbi. ”Au glas aspru, chip sălbatic și sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul și barba lor n-au fost tunse niciodată ”. ”Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale și cu pantaloni largi, / Iar fețe lor aspre sunt acoperite cu păr lung”. 

Războinici sălbatici și de temut
  Ceea ce reiese din textele antice este că dacii erau triburi războinice. Dădeau dovadă de un curaj deosebit. Herodot spunea că erau ”cei mai viteji și cei mai drepți din neamul tracilor”.
. ”În războiaiele cu parții, când ostașii noștrii erau atacați de arcașii parți cu celebrele lor arcuri cu săgeți, acestea erau nimic pe lângă săbiile curbate ale dacilor, care au provocat pagube foarte mari trupelor noastre”, nota împăratul roman Traian.
De altfel, la daci, istorici, geografii sau literații antici prezintă o adevărată cultură a războiului. Neamuri gata oricând să se încarce și să intre în luptă. ”Ori de câte ori priveam la ținutul geților, nu-i vedem pe aceștia decât luptând”, scria Dion Chrysostomos. Același autor descrie așezările dacice ca adevărat tabere de luptă, în care se află numărul arme și oameni bine antrenați care să le și poarte. ”Am ajuns la niște oameni întreprinzători. Acolo la ei s-ar putea să vadă peste tot săbi, platoșe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme și oameni înarmați ”.
Mai mult decât atât, autorii antici îi arată ca pe niște războinici cărora nu le era frică de moarte și datorită credinței lor în nemurire.

Cercetările arheologilor au relevat că în mai toate așezările importante se producea ceramică de caracter comun.

De altfel, putem vorbi de existența a două tipuri de ceramică , cea comună și cea fină . 

Obiectele aparțin primelor categorii erau lucrate manual, având ca degresant nisipul sau cioburile pisate, iar arderea lor nu era omogenă pe toată suprafața. În cazul obiectelor ceramice fine , lutul era ales cu grijă și spălat eficient, astfel încât să fie înlăturate toate firele de nisip. Din paste obținută era modelat vasul, după care era scufundat într-o baie de argilă subțiată pentru a obține o pojghiță subțire ce acoperă vasul micșorându-i permeabilitatea, după 🤬 arată Rodica Tanțău. După uscare, vasul primea luciu cu ajutorul lustruitoarelor, proces urmat de arderea propriu-zis la temperaturi care puteau ajunge la 500 de grade. Colorarea vaselor era realizată prin ardere oxidantă ( obținea culoarea roșie, cărămizie) sau reductive ( se obțineau vasele colorate în negru sau cenușiu ) .

Din punct de vedere al caracterului funcțional al vaselor ceramice realizate de geto-daci, putem încadra obiectele în vase pentru păstrarea proviziilor ( chiupul, pithos-ul, krater-ul și amfora ), pentru pregătirea hranei ( borcanul ), destinate consumului acesteia ( fructiera) , castronul, strachina ), folosite pentru consumul lichidelor ( bolul, ulciorul, cana, vasul cu tub, krantharos-ul ), obiecte pentru acoperit vasele ( capace ), folosite pentru ilumint ( sfeșnicul și ceașca-opaiț ),pentru strecurat sau uz în metalurgie ( creuzetul ). 

De asemenea, ceramica geto-dacilor conține și o serie de obiecte miniaturale, care reproduce forma unora mai mari, folosind cu scop ritualic sau în jocurile copiilor.