nașterea, anunță „schimbarea zodiei” înseninarea lirismului blagian. 

Dacă în multe poeme mai vechea tematică a „tristeții metafizice” nu și-a pierdut din vigoare, nu mai puține sunt cele în care întoarcerea spre satul arhaic românesc și peisajul autohton  constituie motive de înseninare și reechilibrare spirituală.  Pentru raportarea la scrisul poetului de până acum, aceasta din urmă este, desigur, cea mai edificatoare, întrucât rezumă, într-o primă instanță, itinerarul vizionar al „tristeții metafizice”. Ciclurile postume reprezintă etapa reconcilierii senine cu sine și cu lumea: „Și azi, dintr-o dată, neașteptat, acest răsărit./Ce cântec nemăsurat!/Ca unui orb vindecat/lumea-n lumină mi s-a lărgit.”

Uită Arcadia! Ceasul ce nu vrea să bată, nerotunjitul,
neîmplinitul, să-l uiţi.
Cu ceaţa ta spicele n-au legământ,
la curtea ta nu se umplu ulcioarele,
până la tine de-abia străbate cuvânt
din patria
unde domn este soarele.
Basmul e totdeauna la alţii,
minunea aiurea şi astrul în larguri.
În preajma ta - nu!
în imperiul negurii - tu
cufundă-te
şi-adună-te-n praguri.
Sub zarea joasă şi fără păţanii
cu jalea pe umeri perindă-se anii.

Aşa-mi spuneam încă ieri, mereu,
călcând în ţărână peste o floare,
sau peste umbra surprinsă
a vreunui zeu,
ce calea-mi aţine, dar nu rămâne.

Încă ieri, numai ieri, doar ieri
mă apăram cu frică
de zodia nouă ce se ridică.

Şi azi, dintr-o dată, neaşteptat, acest răsărit.
Ce cântec nemăsurat!
Ca unui orb vindecat
lumea-n lumină mi s-a lărgit.
Puterile mişcă-n zenit.
Deschid porţile: Timp neumblat,
bine-ai venit,
bine-ai venit!

Titlul semnifică anotimpul descris în această poezie, exprimat prin substantivul nearticulat "vară", care sugerează un spațiu nelimitat și un timp încremenit în arșița dogoritoare.

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914 – 1916, pe care le-a finalizat cu licență în 1917. A studiat filosofia și biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor în filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soție. A revenit în țară în ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul.

A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în Românul, cu studiul Reflecții asupra intuiției lui Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș în 1909. În anul 1911 călătorește în Italia, unde își petrece timpul în librării, căutând cărți de filosofie, și vizitând vestigiile istorice ale acestei țări.

Există zvonuri cum că Lucian Blaga ar fi fost propus în 1956 de Rosa del Conte și de criticul Basil Munteanu, la inițiativa lui Mircea Eliade, pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei cărți despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice. Nominalizările pentru premiile Nobel sunt ținute secrete timp de 50 de ani, iar după 2006 acestea au fost publicate pe site-ul său, iar numele lui Lucian Blaga nu apare între nominalizații acelui an.

 

revelării tainelor.
Plasticizarea ideii se realizează prin elementele imaginarului poetic specifice lui Blaga: „lumină, taină, zare, noapte, fior, lună.” Motivul luminii și cel al misterului sunt elemente de recurență.

denumește cunoașterea luciferică, de tip poetic și „lumina altora”, care denumește cunoașterea paradisiacă de tip științific. Celor două metafore li

se asociază serii de verbe care exprimă efectele lor. Cunoașterea luciferică este asociată cu „nu strivesc”, „nu ucid”, „nu sugrum”, „îmbogățesc”, „sporesc”, „iubesc”, sugerând astfel protejarea și amplificarea tainelor universului. „Lumina altora” este asociată cu verbe care exprimă distrugerea: „strivește”, „ucide”, „sugrumă”, „micșorează”, „nu îmbogățește”, „nu iubește”:
„Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric (...)”. Universul misterios ce trebuie ocrotit pentru a i se păstra frumusețea și echilibrul este 

sugerat prin metafore revelatorii: „taină”, „nepătrunsul ascuns”, „adâncimi de întuneric”, 

„întunecata zare”, „ne-nțelesuri și mai mari”.

distruge frumusețea universului prin cunoașterea rațională:
„Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii

și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-
ntâlnesc
în calea mea (....)”.

Enumerația „în flori, în ochi, pe buze ori morminte” cuprinde elementele componente ale universului într-o gradație ascendentă, în funcție 

de profunzimea tainelor: „florile” reprezintă universul vegetal, „ochii” simbolizează taina cunoașterii, „buzele” exprimă taina iubirii dar și pe cea a vorbirii iar „mormintele” reprezintă marea taină a morții 

văzută ca o componentă a existenței.

marcată și prin conjuncția adversativă „dar” aflat în cel mai scurt vers al poeziei „dar eu”.

având toate însușirile acesteia: frumusețe, gingășie, fragilitate, efemeritate dar și mister.
Titlul este și element de recurență pentru că se reia în primul vers.
Pronumele personal „eu” așezat la început și repetat în text accentuează caracterul confesiv și constituie și un element specific expresionismului și 

anume exacerbarea eului.

iubire.
Discursul liric este de tip confesiv, lirismul este subiectiv, apar mărci ale eului liric, verbe, 

pronume și adjective pronominale la persoana I singular: „eu nu strivesc”, „lumina mea”.

Poezia este o confesiune-artă poetică și concentrează întreaga lirică erotică din volum, intensitatea iubirii fiind exprimată prin metafora revelatorie „a luminii", ca motiv central ce definește starea spirituală  de „iluminare", a eului liric.

Titlul „Lumina" nu a fost ales la intâmplare, ci are o deosebită semnificație. Lumina reprezintă cunoaștere, expresia puterii cerești, a fricii și a speranței omenești. Lumina soarelui moare în fiecare seară, renaște în fiecare dimineață și omul, asemuindu-și soarta cu ea, își recapătă astfel speranța și încrederea în puterea vieții. Lumina este dragoste. Ea simbolizează necontenit viața, mântuirea și fericirea.

Viziunea poetică a lui Blaga despre iubire este una metafizică. Iubirea smulge pe omul îndrăgostit din orizontul animalic, banal, al autoconservării existenţei, şi îl aruncă în orizontul problematic al tainei, al misterului. 

Este semnificativ faptul că Blaga îşi începe propriu-zis opera poetică prin evocarea luminii, iar acesta a făcut dese precizări despre poezia sa ca expresie a unei sensibilităţi metafizice. Poezia nu este, pentru Blaga, decât un mod particular de expresie metaforică a metafizicului. 

Prima strofă conţine o întrebare adresată iubitei, la vederea căreia tânărul poet îşi

simte sufletul inundat de lumină.

Iubirea fiind o modalitate de comunicare cu Universul şi cu Marele Timp, lumina

ei ar putea să descindă încă din primordii.

Srofele a II-a şi a III-a prezintă un mic tablou cosmogonic restrâns la momentul

naşterii luminii.

În primele versuri se creează imaginea uriaşă a Nimicului agonic, plutind peste

apele întunecate ale mării precosmice. Cel care dă viaţă acestui Nimic este

„nepătrunsul", Demiurgul, echivalent, la Blaga, cu Marele Anonim la care mintea

omenească nu poate să acceadă. La semnul acestuia lumina însetată de viaţă erupe ca o stihie „vifor nebun de lumină", trezind dorinţele lumii abia născute.