Primul tablou surprinde întâlnirea dintre Luceafăr, care se îndrăgostește de o pământeană, și fata de împărat, care este fascinată la rândul ei de lumina astrului care călăuzește corăbiile pe mare.

În timp ce Luceafărul este lumină, fata de împărat trăiește în umbră, în întunericul castelului.

Prin întâlnirea repetată în fiecare scenă dintre Luceafăr și fata de împărat ia naștere această iubire-pasiune: „El, iar, privind de săptămâni,/ Îi cade dragă fata”, dar fiind entități din lumi diferite, aceștia se pot apropia doar în vis.

Oglinda, ca fereastră, reprezintă legătura dintre cele două lumi, iar prin reflectarea în oglindă, Luceafărul pătrunde în camera fetei, accentuând sentimentul de iubire trăit de aceasta, asemenea Zburătorului coborât fabulos în somnul tinerelor: „Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă”.

Structura pleonastică, devenită licență artistică, din cele trei chemări ale fetei: „cobori în jos”, este menită să exprime stilistic dorința fetei de împărat de apropiere a celor două lumi opuse și îndepărtate atât ca spațiu, cât statut în Univers. La prima chemare a fetei, Luceafărul trece printr-o naștere neptuniană, din ape, și capătă un trup angelic, asemenea unui erou de basm, „Cu păr de aur moale”. Însă, în același timp, „vânătul giulgi” denotă lipsa pulsiunii vieții. La rândul rău, Luceafărul o cheamă pe fată să îi fie mireasă în spațiul acvatic din care a venit, însă fata este conștientă de propriile limite, știe că nu poate trece dincolo de vis și dincolo de ce îi este dat ființei omenești. Între cei doi rămâne o relație de antiteză prin raportarea la starea ființei fiecăruia: „Căci eu sunt vie, tu ești mort”.

Ca în basme, după trei zile, cei doi se reîntâlnesc și fata îl cheamă din nou în lumea ei. Întruparea Luceafărului este demonică, cu plete negre și cu un „negru giulgi”, însă chipul lui palid reflectă aceeași lipsă a vieții, în timp ce ochii redau creșterea pasiunii. A doua naștere este asemenea Zeului Apollo, zeul luminii, dar și al unei raportări reci, detașate față de lume, pe care o adoptă geniul. Luceafărul o cheamă pe fată în spațiul cosmic să devină crăiasă între stele, însă fata își păstrează din nou condiția de ființă efemeră și limitată, astfel că această cale a sacrificiului în numele unui ideal rămâne condiția geniului.

Se realizează un portret al omului de rând prin Cătălin, slujitorul de la curtea împărătească, față de care vocea poetică are o atitudine ironică, tipic romantică. Statutul lui inferior față de Luceafăr este redat prin originea necunoscută - „Băiat din flori și de pripas” - respectiv prin folosirea diminutivelor: „Cu obrăjei ca doi bujori”, „copilaș”, „drăgălaș”.

Tabloul surprinde începutul idilei dintre Cătălin și Cătălina, dar dovezile de iubire se reduc la gesturi banale, clișeic asociate cu acest sentiment: priviri, îmbrățișări, săruturi, fătă componenta spirituală pe care fata o resimțise în relația cu Luceafărul și de care încă este fascinată: „Dar nopțile-s de-un farmec sfânt/ Ce nu-l mai pot pricepe”.

Cătălin îi propune fetei să fugă în lume ca să uite de această suferință în iubire, o iubire inaccesibilă ei: „Vei pierde dorul de părinți/ Și visul de luceferi”.

Dacă în tabloul I fata de împărat nu are nume, reprezentând un ideal de frumusețe, este unică, în tabloul al doilea, ea este individualizată prin nume, coborâtă în rândul ființelor obișnuite prin acceptarea relației de iubire cu o ființă din lumea ei. Distincțiile dintre iubirea declarată de Luceafăr și iubirea în viziunea lui Cătălin sunt redate prin folosirea unor registre stilistice diferite: limbajul solemn al Luceafărului - „O vin, odorul meu nespus” -, respectiv limbajul popular asociat cu discursul lui Cătălin: „Și mândra, arz-o focul”, „bată-i vina”.

Tabloul al treilea prezintă călătoria intergalactică a Luceafărului spre Demiurg pentru a-i cere dezlegarea de nemurire ca să trăiască măcar „o oră de iubire”. Zborul cosmic al Luceafărului este momentul creării universului redat din perspectiva cosmogoniei Vedelor indiene (din cartea Rig-Veda). Conform acestei concepții, Universul a luat naștere dintr-o întindere de apă și prin apariția mișcării. Antiteza „nu e nimic și totuși e” reflectă existența în stare latentă a tot ce va fi în Univers prin instaurarea mișcării.

Luceafărul îi cere Creatorului să îl dezlege de nemurire, să primească o altă soartă. Demiurgul îl numește pe Luceafăr „Hyperion”, adică „cel ce stă deasupra”, fixând astfel condiția lui în lume: apartenența la spațiul cosmic, eternitatea, iar în sens simbolic, superioritatea lui în raport cu omul de rând. El se asociază cu statutul Creatorului însuși prin condiția eternă: „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte”.

Demiurgul nu poate da moartea, ci doar viață, iar schimbarea destinului cerută de Luceafăr ar însemna negarea propriei creații. În schimbul unei vieți care se succede rapid și care implică idealuri deșarte, zadarnice, Demiurgul îi propune alt destin de excepție și anume, acela al înțeleptului care se folosește de condiția sa orfică pentru a emoționa prin glas insulele și pădurile, pentru a conduce oștile.

Creatorul subliniază incapacitatea omului de rând de a urma un ideal atât de înalt.

Este descris un cadru natural romantic, tipic eminescian: un spațiu nocturn, cu luna care veghează asupra destinelor omenești; cordul ocrotitor și teii care armonizează tabloul și la nivel olfactiv. Cătălin și Cătălina sunt redați în ipostaza cuplului adamic, sunt doi copii angelici. Discursul lui Cătălin este diferit de cel din tabloul al doilea și se apropie de limbajul solemn, sentențios, al Luceafărului: „Căci ești iubirea mea de-ntâi/ Și visul meu din urmă”.

Fata îl cheamă a treia oară pe Luceafăr, dar de această dată doar ca să fie steaua ei cu noroc.

Finalul poemului accentuează antiteza dintre condiția geniului și cea a omului de rând. În timp ce omul obișnuit trăiește într-un spațiu închis, limitat, și se lasă condus de un destin stabilit de o instanță superioară lui, geniul trăiește izolat în spațiul gândirii și detașat de lume.