Cuvintele din lexicul fundamental sau fondul principal lexical sunt esențiale pentru comunicarea prin limbă, de aceea sunt cunoscute și folosite de toți vorbitorii unei limbi date.

Cuvintele din afara lexicului fundamental formează lexicul secundar. Caracteristicile sale sunt contrare celor ale lexicului fundamental.

Pe cale internă vocabularul se îmbogățește prin formarea de cuvinte (unități lexicale) noi de la materialul lingvistic deja existent printr-un ansamblu de procedee specifice limbii respective. Cuvintele noi formate se numesc creații interne, iar cele existente la care se raportează se numesc cuvinte de bază sau primitive.

Cuvintele formate în interiorul limbii române sau creațiile interne pot fi obținute prin mai multe tipuri de procedee, grupate după importanță (productivitate) în: principale, secundare și mixte.

Procedee principale

Procedeele principale de formare a cuvintelor sunt: derivarea, compunerea, schimbarea valorii gramaticale (conversiunea).

Procedee secundare de formare a cuvintelor se referă la utilizarea în același timp a două procedee principale și/sau secundare.

Mijloace externe

Pe cale externă vocabularul se îmbogățește prin împrumut lexical sau calc lexical.

Obiectul de studiu al sintaxei este ansamblul regulilor de combinare a cuvintelor în cadrul enunțurilor (propoziții și fraze) și relațiile sintactice din cadrul acestor unități.

Prin urmare, atunci când vorbim de sintaxă avem în vedere 3 aspecte:
1. Unitățile sintaxei. Materializarea enunțurilor și fragmentele de enunțuri în unități gramaticale distincte:

2. Raporturile dintre unitățile sintactice din cadrul propozițiilor și al frazelor.
3. Construcțiile sintactice cu valoare stilistică (elipsa, repetiția, anacolutul și tautologia).

Proza epică (narativă) este o modalitate de comunicare

Textul narativ este de obicei un text literar epic în care emițătorul își transmite indirect sentimentele prin intermediul acțiunii și personajelor; și unele texte nonliterare pot avea caracter narativ, în special cele din domeniul publicistic.

Textul informativ este prin excelență un text nonliterar care într-un limbaj concis oferă informații despre un anumit aspect al realității. Dintr-un asemenea text lipsesc și mărcile afectivității și ale expresivității.

Textul argumentativ este un text personalizat deoarece exprimă punctul de vedere al emițătorului. Pornește de la o ipoteză pe care o dezvoltă cu argumente finalizând-o cu o concluzie. Limbajul este elevat și ideile sunt legate prin conectori.

După partea de vorbire prin care sunt exprimate, predicatele se împart în: predicate verbale,  predicate adverbiale, predicate interjecționale sau predicate nominale.

Mijloace de exprimare

Părțile de vorbire prin care poate fi exprimat un predicat sunt: verb, locuțiune verbală, verb copulativ, adverb, locuțiune adverbială predicativă, interjecție predicativă.

verb (la un mod predicativ, la orice diateză)
Copilul mănâncă un măr.
Elevii au fost recompensați pentru efortul depus.

locuțiune verbală (cu verbul la un mod predicativ, la orice diateza)
Și-a dat seama de finalul povești.

verb copulativ (la un mod predicativ) + nume predicativ (exprimat prin substantiv, adjectiv, numeral, pronume, verb la mod nepredicativ, adverb, interjecție)
Maria este studentă.
Copilul rămâne visător.

adverb
Probabil¹/ că nu a auzit.²/

1. Aliteratia este figura de stil care cobsta in repetitia unei consoabe sau a unyi grup de consoane, cu scopul obtinerii unui efect imitativ, armonic.
Ex: „Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie”

2. Asonanta este figura de stil care consta in repetitia aceleiasi/acelorasi vocale accentuate
in interiorul unui vers sau in mai multe versuri,  pentru a se obtine un efect muzical, eufonic.
Ex: „Iata craiul, socru mare”

II. Figuri de stil semantice

1. Epitetul este figura de stil care consta in evidentierea insusirilor deosebite ale obiectelor, fiintelor sau fenomenelor in stare de a emotiona pe cititor.
a) epitet cromatic (evidentiaza culori)
Ex: „flori albastre tremur ude”
b) epitete ornante (au grad mic de expresivitate)
Ex: „soarele rotund”
c) epitet cu rol personificator (atribuie o trasatura specifica fiintelor vii obiectelor sau fenomenelor)
Ex: „codrii se zvarcoleau neputinciosi”
d) epitet cu rol hiperbolizator (sugereaza o exagerare)
Ex: „gigantica poart-o cupola pe frunte”
e) epitet cu rol metaforic
Ex: „feti frumosi cu par de aur”
Obs: Epitetele pot fi exprimate prin adjective, substantive insotite de prepozitii, adverbe de mod si rareori verbe la moduri nepersonale.

2. Comparatia este figura de stil care consta in evidentierea trasaturilor a doi termeni, in scop expresiv.
Ex: „ca un glob de aur luna stralucea”
Obs: Comparatia are intotdeauna doi termeni (comparat si comparant), uniti cu ajutorul prepozitiilor „ca”, „precum”, „cat”, „asemenea”, sau cu ajutorul verbelor „a parea”, „a semana” sau „a se asemana”.

3. Personificarea este figura de stil care consta in atribuirea de trasaturi specifice fiintelor vii obiectelor, fenomenelor, sau in atribuirea de trasaturi specific umane  animalelor, pasarilor, insectelor etc.
Ex: „Doar izvoarele suspina
Pe cand codrul negru tace”
Obs: Personificarea, spre deosebire de epitetul personificator, are obligatoriu in componenta un verb, de regula la mod personal.

4. Metafora este figura de stil care consta in inlocuirea unui termen cu sens propriu cu unul cu sens figurat, mai expresiv, cei doi termeni avand insusiri comune.
Obs: Metafora mai este numita o comparatie subinteleasa, o comparatie prescurtata sau o comparatie din care lipseste primul termen.
a) metafora explicita (sunt prezenti ambii termeni, atat cel cu sens propriu, cat si cel cu sens figurat)
Ez: „Luna, tu, stapana marii, pe a lumii bolta luneci.”
b) metafora implicita (este prezent numai termenul cu sens figurat)
Ex: „Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta
Prin care trece alba regina noptii moarta”

5. Hiperbola este figura de stil care consta in exagerarea dimensiunilor unui obiect, ale unei fiinte sau ale unui fenomen, cu scopul obtinerii unui efect expresiv.
Ex: „In turbarea ei caniculara, arsita miezului inflacarat al zilelor de Iuliu musca cu dinti de foc de pretutindeni”

6. Alegoria

III. Figuri de stil sintactice
1. Enumeratia este figura de stil care consta in insiruirea mai multor termeni, cel putin doi.
Ex: „Aici stejarii, brazii si fagii trufasi inalta capul lor spre cer.”

2. Repetitia este figura de stil care consta in repetarea unor cuvinte sau constructii pentru a se obtine un efect expresiv.
Ex: „Ziua ninge, noaptea ninge; dimineata ninge iar”

3. Inversiunea este figura de stil care consta in topica inversata a cuvintelor; de obicei, inversiunea are in componenta un adjectiv asezat in fata substantivului pentru a se accentua trasatura evidentiata de adjectiv.
Ex: „Vesela verde campie acu-i trista, vestejita”

4. Antiteza este figura de stil care consta in folosirea alaturata a doi termeni cu inteles opus, pe tru a se sublinia o anumita idee.
Ex: „Viata ori moarte, striga toti”

5. Interogatia retorica este figura de stil care consta in adresarea unei intrebari unei persoane de la care nu se asteapta raspuns.
Ex: „Cine-o sa vie, trupul tau de-afara,
Sa-l caute si in jur sa sufle cald?”

6. Exclamatia retorica este figura de stil care consta in exprimarea unor sentimente de admiratie, pretuire etc. in cadrul unor structuri exclamative.
Ex: „Cat te iubesc, frumoasa mea albina,
Ca sarcina chemarii te-a ucis!”

7. Invocatia retorica este figura de stil care consta in adresarea unei chemari unor persoane de la care nu se asteapta raspuns.
Ex: „Priviti, marete umbre, Mihai, Stefan, Corvine”

Reguli privind structura

– in alineatul corespunzator introducerii se noteaza prima idee a textului, nu date despre autor sau opera sa
– in alineatul corespunzator incheierii se noteaza ultima idee a textului, nu se trag concluzii, nu se fac aprecieri asupra mesajului textului etc.

Reguli privind continutul

– nu se dau citate
– nu se insista asupra amanuntelor nesemnificative
– se respecta strict cronologia intamplarilor din textul dat
– toate verbele si pronumele sunt la persoana a III-a
– singurul mod de expunere utilizat este naratiunea, fiind interzise descrierea, dialogul sau monologul
– verbele la modul indicativ se folosesc la timpul prezent (sau perfect compus); sunt recomandate imperfectul si, mai ales, perfectul simplu sau mai-mult-ca-perfectul
– pentru concizie, se recomanda utilizarea gerunziului si a participiului

 

Trasaturi

Plan de argumentare a apartenentei la genul liric – text la prima vedere

I. Definitia genului liric

II. 1. Adaptarea definitiei operei lirice la texul dat, si formularea de opinie

2. Precizarea temei, a semnificatiei titlului si a structurii textului dat (numar de strofe si tablouri poetice)

4. Evidentierea expresivitatii versurilor si analiza strofelor (sentimente, idei, atmosfera, procedee artistice si rolul lor, rolul diverselor parti de vorbire, al modurilor si timpurilor verbale, al diferitelor categorii gramaticale etc.)

5. Cuvinte-cheie

6. Relevanta campurilor lexicale

7. Extragerea marcilor lexico-gramaticale ale eului liric si precizarea rolului acestora

8. Mentionarea modurilor de expunere caracteristice liricului, descrierea si monologul liric, si mentionarea rolului acestora

9. Reliefarea elementelor de versificatie si a rolului lor

Trasaturi

– moduri de expunere: naratiunea (relateaza evenimentele), descrierea (prezinta cadrul spatial sau personajele), dialogul (dinamizeaza actiunea, contribuie la caracterizarea personajelor
– prezenta naratorului: subiectiv, obiectiv, martor
– actiunea poate fi rezumata pe momentele subiectului: expozitiunea, intriga, desfasurarea actiunii, punctul culminant, deznodamantul
– personaje: principale/secundare/episodice, pozitive/negative, protagonist/antagonist, rotunde/plate
– specii ale epicului: schita, povestirea, nuvela, romanul, fabula, balada

Plan de argumentare a apartenentei unui text la genul epic

I. Definitia genului epic si a operei epice

II. 1. Adaptarea definitiei la textul dat

2. Evidentierea naratiunii, ca mod de expunere specific, si precizara tipului de narator

3. Numirea personajelor si, daca este posibil, clasificarea acestora

4. Modalitatea de legare a secventelor narative +rezumatul textului dat (doar daca este posibil, structurat pe momentele subiectului)

5. Reliefarea contextului spatio-temporal al intamplarilor si extragerea indicilor spatiali si temporali ai actiunii

(aplicate la opera „O scrisoare pierduta”, de I. L. Caragiale):

Trasaturile nuvelei

Trasaturile schitei

Plan de argumentare a caracteristicilor schitei

I. Date despre autor si opera sa

II. 1. Definitia schitei, adaptarea definitiei

2. Trasaturile operei epice

3. Rezumatul schitei structurat pe momentele subiectului

4. Precizarea episodului semnificativ relatat in schita

5. Reliefarea cadrului spatio-temporal limitat al actiunii

6. Evidentierea numarului mic de personaje prezente in schita

7. Sumara caracterizare a personajului principal al schitei

Introducere

Cuprins

1. Definitia romanului
Romanul este o specie a genului epic, in proza, de mari dimensiuni, cu mai multe fire narative si cu personaje numeroase.
2. Adaptarea definitiei la textul dat
Ex: Opera literara „Exuvii” de Simona Popescu apartine speciei romanului, intrucat este o opera epica in proza, de mari dimensiuni, cu mai multe fire narative (diferite varste ale naratorului) si cu personaje numeroase („simonele”). De asemenea, sunt prezente numeroase conflicte, atat intre diferite personaje (diferite „simone”) cat si stari si temperamente contradictorii ale aceluiasi personaj.
3. Tema romanului
4. Rezumat pe momentele subiectului
5. Cronotop
6. Existenta conflictelor
7. Reliefarea numarului mare de personaje
8. Caracterizarea personajului principal
9. Marcile naratorului + tipul de narator
10. Modurile de expunere si rolul lor

Incheiere

Concluzii

Trasaturi

– formule: initiale, mediane finale
– teme: calatoria eroului, iubirea, eroismul
– motive: cifre magice, obiecte magice, imparatul fara urmasi, drumul, calul, coborarea in fantana
– momentele subiectului devin: situatia initiala de echilibru, factorul perturbator, actiunea reparatorie, momentul de maxima tensiune, restabilirea echilibrului initial
– personaje ajutatoare, himerice

Basmul cult

In cazul basmului cult:
– autorul este cunoscut
– textul nu poate fi modificat
– se intalneste limbaj regional
– oralitatea stilului
– triplicarea probelor
– umor

Basmul popular

Basmul popular este creatia epica narativa populara in care intamplarile reale se impletesc cu cele fantastice, fiind savarsite atat de personaje reale, cat si de cele cu puteri supranaturale, care reprezinta fortele binelui si fortele raului, din a caror confruntare binele iese intotdeauna invingator.

Roluri

Ca mod de expunere, dialogul are urmatoarele roluri:
– ajuta actiunea sa inainteze
– confera actiunii dinamism
– pune in lumina relatiile dintre personaje si limbajul acestora
– evidentiaza anumite trasaturi morale ale personajelor

Ca mod de comunicare, dialogul presupune:
– un emitator
– un receptor
– un mesaj care sa-i intereseze pe amandoi
– un cod comun
– un canal accesibil neperturbat

Componente ale dialogului

– componenta verbala (idei, informatii, opinii etc.)
– componenta nonverbala, care se refera la elemente ce exprima atitudinea (gesturi, mimica, pozitia corpului etc.)
– componenta paraverbala, care se refera la pronuntia replicilor, accentuarea unor cuvinte, ritmul si  intensitatea vorbirii

Obs: Cand se continua un dialog, se respecta urmatoarele reguli de redactare:
1) Replicile sunt construite potrivit cu tema dialogului
2) Limbajul si stilul se adapteaza in functie de interlocutor
3) Replicile nu trebuie sa fie monosilabice, dimpotriva, trebuie sa contina cele trei componente de baza ale unui dialog nuantat: componenta verbala, nonverbala si paraverbala

Reguli de redactare a descrierii literare

5. Limbajul folosit este expresiv, utilizandu-se toate tipurile de imagini artistice invatate (predominant cele vizuale, pentru descrierea statica, sau cele motorii, pentru cea dinamica), precum si figurile de stil invatate (in mod deosebit epitetele adjectivale si enumeratia).

6. Timpurile verbale folosite sunt prezentul sau imperfectul modului indicativ.

7. Partile de vorbire predominante sunt substantivele (care evidentiaza diversitatea formelor de existenta din natura) si adjectivele, care pun in lumina insusirile acestora (dimensiune, forma, culoare etc.)

8. Definitorie este subiectivitatea celui care descrie si unghiul sau de vedere personal.

9. In finalul compunerii (dar si pe parcursul acesteia) este exprimat un sentiment, o traire in fata peisajului prezentat.

Observatii

Descrierea in cadrul naratiunii

Intr-o naratiune, descrierea poate avea multiple roluri:

a) la inceputul naratiunii: creeaza cadrul si atmosfera in care se vor derula intamplarile

b) in interiorul naratiunii: incetineste ritmul acesteia, amana desfasurarea unor evenimente si de creeaza suspans

c) la sfarsitul naratiunii: indica decorul in care se incheie actiunea si, de cele mai multe ori, insufla o stare de liniste si de echilibru

1) Prezentarea unor intamplari savarsite de persoane sau personaje
3) Stabilirea unui cadru spatio-temporal (cronotop) al naratiunii
2) Stabilirea clara a etapelor desfasurarii actiunii
3) Utilizarea unor cuvinte si constructii de legatura, prin care se asigura evolutia actiunii (atunci, deodata, mai tarziu, apoi, peste cateva zile, in final etc.)

Obs: Secventele narative pot alterna cu scurte dialoguri.