Piatra Neamț impresionează prin combinația dintre natură, istorie și infrastructură modernă. Cetatea medievală a lui Ștefan cel Mare, Turnul Clopotniță și Muzeul de Artă sunt doar câteva dintre reperele culturale care definesc identitatea orașului.

Curtea Domnească din Piatra Neamț este un complex istoric medieval (cod LMI NT-II-a-A-10567) situat în centrul orașului, edificat în perioada lui Ștefan cel Mare (cca. 1497-1498). Ansamblul cuprinde Biserica „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, Turnul Clopotniță, ruinele fostei curți și Muzeul Curții Domnești, fiind o mărturie importantă a arhitecturii moldovenești din secolele XV-XVII.

Elemente cheie ale complexului:

• Biserica Domnească: Construită în 1497-1498, se remarcă prin decorațiile exterioare din ceramică policromă și influențele gotice.

• Turnul Clopotniță: Ridicat tot în timpul lui Ștefan cel Mare, alături de biserică, fiind o componentă defensivă și religioasă.

• Muzeul Curții Domnești: Găzduiește obiecte descoperite arheologic (monede, podoabe) și reconstituiri de echipament militar medieval, fiind funcțional în forma actuală din 1986.

• Ruinele Casei Domnești: Descoperite și puse în valoare prin cercetări arheologice (inclusiv cele din 2011), ruinele oferă o imagine a vieții de la curte,

În același timp, frumusețea naturală a zonei, cu Lacul Bâtca Doamnei și Muntele Cozla, oferă numeroase oportunități pentru drumeții, sporturi de iarnă și plimbări în aer liber.

Denumirea de „Lacu Roşu” derivă de la argilele bogate în oxizi de fier, aduse de Pârâul Roşu şi depozitate în lac.   Din vechea pădure care acoperea albia văii s-au păstrat şi astăzi vârfurile brazilor, rămaşi pe picioare în amonte de baraj. Trunchiurile lor s-au conservat datorită apei bogate în carbonaţi de calciu şi oxid de fier.

Legendele transmise în popor:

Una dintre legende spune că în zonă trăiau o fată săracă, adoptată din milă de o bătrână şi un băiat foarte bogat, singur la părinţi.  Cei doi s-au îndrăgostiti nebuneşte la prima vedere, dar părinţii băiatului nu au fost de acord cu căsătoria. Nici rugăminţile şi nici lacrimile îndrăgostilor nu l-au putut îndupleca. Tinerii au decis să fugă în lume, iar părinţii băiatului au înnebunit de furie. Au blestemat-o pe fată fără să se gândească că şi fiul său va deveni o victimă. În drumul lor peste munte tinerii au fost prinşi de o furtună şi s-au adăpostit la poalele masivului. O stâncă uriaşă s-au fi prăvălit la vale şi i-ar fi ucis pe loc. Se spune că sângele celor doi s-a scurs în lac şi de aceea acesta are culoarea roşie.

O altă legendă, la fel se dângeroasă, are la bază tot o poveste de iubire. O fată extrem de frumoasă pe nume Eszter s-a îndrăgostit nebuneşte de un băiat pe care l-a întâlnit la un târg. Cei doi au decis să se căsătorească, dar din păcate băiatul a fost luat în armată, iar fata l-a aşteptat în zadar. Foarte tristă, Eszter mergea în fiecare zi în zona izvorului de lângă lac să ia apă şi plângea de dorul flăcăului. Într-o zi, fata a fost văzută de un tâlhar care i-a promis toate bogăţiile din lume dacă îl va lua de bărbat. Fata l-a refuzat, dar tâlharul a încercat că o forţeze să îi devină soţie. Se spune că Eszter a cerut ajutorul munţilor ca să scape şi imediat s-a pornit o furtună. Cei doi au fost îngropaţi sub stânci. Se spune că în acel loc s-a format Lacul Roşu de astăzi.

O a treia legendă spune că în zonă a fost o strână, iar în timpul unei mari furtuni ciobanii au vrut să se adăposteacă în Muntele Ucigaş. Acesta însă i-ar fi îngropat cu tot cu oile lor şi aşa a apărut lacul. 
 

Conform alpinistului Emilian Cristea, ele se împart în 4 sectoare:

• Sectorul I „Între chei”: km 26,5-28,7, între limita estică a stațiunii Lacu Roșu și Poarta de Piatră. Sectorul este limitat la stânga de peretele sud-estic al Suhardului Mic și pantele de început ale Muntelui Cupaș, despărțite de pârâul Cupaș. Deasupra și în apropiere de confluența Cupașului cu Bicazul, se află peștera Suhard. Pe partea dreaptă a cheilor, în aval de confluența cu Cupașul se află vârful Surduc, de unde pornește pintenul în care este tăiată de către șosea, Poarta de Piatră.

• Sectorul II „Polițele Bardosului”: km 28,7-31, între Poarta de Piatră și Gâtul Iadului. Este dominat la stânga de Piatra Altarului (sau Turnul Bardosului) și la dreapta de Muntele Piatra Poienii, care trimite spre vale un pinten prin care a fost săpat tunelul Lacu Roșu. Pe partea stângă, lângă Piatra Altarului, în amonte de aceasta se află confluența cu pârâul Lapoș și respectiv accesul spre Cheile Lapoșului. În aval de tunel se desfășoară serpentine ale șoselei, pe o lungime de aproape 1 km. După o porțiune mai strâmtă delimitată la stânga de Polițele Bardosului, se ajunge mai întâi într-o porțiune mai largă, unde se află pe dreapta confluența cu Bicăjelul și respectiv accesul spre Cheile Bicăjelului. Înainte de deschiderea văii spre zona de confluență, la dreapta se înalță Turnul Negru.

• Sectorul III „Gâtul Iadului”: km 31-32,2. Este o porțiune strâmtă, cu un veritabil aspect de canion. La dreapta se află Piatra Surducului. La km 32, pe stânga se află Gura Bardosului, de unde peisajul devine mai puțin sălbatic.

• Sectorul IV „Sfârșitul Cheilor”: km 32-34, în aval de Gâtul Iadului, într-o zonă mai largă cu pante mai puțin înclinate, în care apar conglomerate. În dreptul km 34, la intrarea în comuna Bicaz-Chei, pe stânga se află confluența cu pârâul Șugău și Cheile Șugăului. Dincolo de Șugău se află stîncile Munticelului și coloana înaltă a Pietrei Glodului (care nu mai aparțin de Cheile Bicazului).
  

Pentru construcția barajului și amenajarea lacului au fost strămutate 22 de sate din zonă. Dintre acestea, unele ca Răpciune, Cârnu, Rețeș – au dispărut în totalitate. Au fost strămutați peste 18.000 de locuitori din aproape 2.300 de gospodării. Două cimitire care urmau să fie îngropate de ape, au fost și ele dislocate. Preoții satelor Hangu și Fârțagi, au început cu un an înainte de inaugurarea barajului să-și îndemne enoriașii la slujba de duminică, să-și mute morții în noul cimitir de pe Dealul Chirițenilor. A luat astfel naștere ceea ce avea mai târziu să se numească „Drumul Morților” – cel pe care au fost cărate osemintele.

Peisajul natural a fost drastic schimbat, el fiind declarat rezervație naturală acvatică în 2000.

Din fauna lacului fac parte mreanul, lostrita, scobarul, moioaga, babusca, pastravul indigen si de lac, porcusorul, paltica etc. Totodata el dispune de o crescatorie de pastravi.

Pe langa lacul de acumulare si barajul de aici, turistii au posibilitatea de a vedea zona, pentru ei fiind organizate croaziere cu vaporul sau cu barcile ce pleaca din portul amenajat in apropierea barajului.

Centrala propriu-zisă este de tip semiaerian, include 6 grupuri generatoare cu turbine. Două poduri rulante de 125 tone sarcină asistă manevrarea agregatelor. Evacuarea apei se face în aval printr-un bazin de liniștire, de unde ajunge în lacul Pângărați printr-un canal de fugă de 1.185 m^. Stația electrică exterioară are tensiunea de livrare de 110/220 KV.

Arealul se află în partea central-sud-vestică a județului Neamț pe cursul râului Bistrița, între Munții Stânișoarei - aflați la nord și Culmea Goșmanu-Geamăna din Munții Tarcău - aflată la sud, la est de satul Pângărați, lîngă porțiunea Bicaz - Piatra Neamț a drumului național DN15. Rezervația naturală (cu o suprafață de 135 hectare) reprezintă un lac de baraj artificial amenajat în anul 1964 pe cursul mijlociu al râului Bistrița, cu scop hidroenergetic.

Altitudinea sa este de 370,6 m, lungimea luciului de apă este de 3700 m, lățimea de 730 m și adâncimea maximă de 14 m.

Se întâlnesc aici rațe (mare, sunătoare, moțată), lebădă de iarnă, lișite și populații de pescăruș argintiu, dar și exemplare de lebede de vară, corcodel mic, rațe sulițar sau cu cap castaniu, mătăsar, cufundar polar, egretă. Migrația lebedelor pe lacurile din zonă începe în octombrie și se termină la sfîrșitul lui februarie sau, uneori, în martie.

Ihtiofauna ariei naturale este constituită din mai multe specii de pești (oblete, scobar, clean, știucă, caras, ghiborț, biban, plătică, roșioară), iar flora este una specifică zonelor umede.

În anotimpul hibernal, păsările se hrănesc deseori la marginea gheții, iar seara se deplaseaza pe Bistrița în aval și pe afluenții acesteia din zona limitrofă. Când sursele de hrană diminuă datorită stratului de zăpadă persistent, păsările se deplasează pentru hrănire spre fermele zootehnice limitrofe, sau la silozuri și rampe de gunoi, mai puțin în perioadele cu temperaturi foarte scăzute când întreg bazinul acvatic îngheață sau sunt viscole prelungite.