DOUĂ CONSOANE ÎNTRE DOUĂ VOCALE
la despărţirea în silabe se despart şi ele, prima consoană trece în silaba dinainte, iar a doua consoană la silaba următoare: ar-tă; ac-tiv; tic-sit; mun-te; un-ghi-e

EXCEPŢIE:
Dacă în grupul de două consoane, a doua este l sau r, iar prima este b,c,d,f,g,h,p,t,v, despărţirea în silabe se face înaintea întregului grup, adică cele două consoane fac parte din aceeaşi silabă:
o-braz; o-blu; co-dru; a-flu-ent; a-fri-can; a-gra-fă; pe-hli-van; su-ple-ţe; pa-tru; co-vrig; e-vla-vi-e.

TREI SAU MAI MULTE CONSOANE ÎNTRE DOUĂ VOCALE, la despărţirea în silabe prima consoană se duce la silaba dinainte, iar celelalte două trec la silaba următoare:
as-tru; mon-stru; con-struc-tor;
EXCEPŢIE:
În cazul grupurilor de consoane lpt, mpt, nct, ncţ, ncş, ndv, rct, rtf, stm, despărţirea se face DUPĂ A DOUA CONSOANĂ DIN GRUP:

sculp-tu-ră; somp-tu-os; linc-şii; punc-taj; func-ţi-e; arc-tic; jert-fa; ast-ma-tic; sand-vici;

ATENŢIE!
■ când O VOCALĂ este URMATĂ DE UN DIFTONG SAU DE Un TRIFTONG despărţirea se face înaintea diftongului sau a triftongului:
plo-uă;            le-oai-că;
      dif.                trif.
fra-ier; SU-IAU; du-ios;
      dif.       trif.         dif.
PLOA-IE; STEA-UA;
     dif. dif.      dif.  dif.

https://wordwall.net/ro/resource/14434342/diftong-triftong-hiat

Textul 1:

"Când însuși glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii -
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopții blând însenina-vei
Cu ochii mari și purtători de pace?
Răsai din umbra vremilor încoace,
Ca să te văd venind - ca-n vis, așa vii!

Cobori încet... aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea față,
A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Să simt fiorii strângerii în brațe -
Pe veci pierduto, vecinic adorato"

Textul 2:

"Al toamnei lin
Prelung suspin de vioară
Inima mea
De jale grea o doboară.
Abia suflând
Şi palid, când vântul bate,
De plâns mă`nec,
Prin minte-mi trec vremi uitate.
Şi mă ia, zău,
Vântul cel rău,
Ce mă poartă
De ici colea, întocmai ca frunza moartă."

Joc Wordwall (5 minute)

"L-am lăsat să se odihnească până seara.

Îl priveam fermecată. Îmi era un pic frică de el, dar și lui părea să-i fie un pic frică de mine.

L-aș fi servit cu ceva, știam că așa-i politicos când îți intră cineva în casă, dar dacă el chiar din cauza burții prea pline nu putea să zboare?

Trebuia să flămânzească. Măcar câteva ore.

L-am servit cu apă, i-am pus-o într-un bol, nu prea multă. Bolul l-am așezat în bucătărie, pe jos. Mă temeam să nu facă mizerie. N‑a dat un strop pe alături.

Apoi l-am privit cu câtă delicatețe se plimbă prin camere. Cu aripile strânse pe lângă corp, ca un om care-și ține mâinile la spate, atent să nu dărâme ceva, se strecura dintr-o cameră în alta, trecea printre mobile. Se uita uluit la fiecare obiect, la fotolii, la pat, la covor, la vitrina cu cești de cobalt și-o bilă de onix, la frigiderul care torcea, la farfuriile cu cercuri albastre, la ibricul de inox și la tigăi, la coșul de gunoi, la aragaz, la chiuvetă, la cadă, la săpunieră, la periuțele de dinți, la sulul de hârtie igienică, la papuci, la peria de pantofi. Le privea pe toate dintr-o parte cu un ochi, trăgea cu ciocul ușurel ca să simtă un obiect sau altul, netezea cu o aripă tot ceea ce i se părea că a deranjat. Îl urmăream prin camere cu gura căscată, acum făceam eu lipa-lipa pe urmele lui, vorbindu-i întruna.

— Asta e sufrageria, asta-i vitrina, asta e canapeaua, aici stăm seara la televizor, aici am văzut știrea cu tine, aici e dormitorul părinților mei – nu e bine să intrăm, nu, nu-i periculos, nu te teme, dar uite, asta e camera mea, noi aici o să stăm.

Mi-era rușine să zic „ca să nu facem mizerie”, mai ales că n-avea să stea decât câteva ore și părea foarte civilizat.

Mă bucuram enorm că se afla aici, lângă mine, era incredibil. Știam că nu voi putea povesti clipele astea nimănui niciodată, nici nu m-ar fi crezut nimeni niciodată.

După-amiaza am tras un pui de somn. De fapt, n-am prea dormit. Cuibărită pe canapeaua mea, am stat și m-am uitat la el, cum doarme pe covorașul rotund, cu inele galbene și maro, din dormitor.

Când ne-am trezit, era fantastic de liniște. Îmi place Bucureștiul vara, când lumea începe să plece în vacanțe. Am crăpat fereastra și am stat așa o vreme, eu pe canapea, Isidor cercetând din priviri fiecare obiect din camera mea – computerul, cărțile, cariocile, caietele, jucăriile, calendarul. De afară răzbătea vâjâitul mașinilor, câte un claxon, ciripitul vrăbiilor, lătratul teckelului din curtea bisericii cu care se învecinează blocul. Mi se părea că Isidor se simte bine aici. Și eu mă simțeam bine. M-am gândit că aș putea trăi așa, cu un păsăroi pe post de prieten.

Seara, când lumina roșiatică a apusului scălda pereții camerei, am tras perdeaua într‑o parte și am deschis larg fereastra.

— Hai, Isidor.

I-am făcut semn cu mâna, am bătut ușurel pe pervaz.

El m-a privit, a înghițit în gol, s-a îmbujorat, apoi s-a opintit și a sărit pe pervaz, împingând cu aripile în rama ferestrei și făcând perdeaua să se înfoaie.

Aș fi vrut să-l îmbrățișez, mă gândeam că n-o să-l mai văd niciodată.

Dacă salvezi un condor care a stat vreo patruzeci de ani într-o cușcă și doar câteva ore cu tine, poți să fii sigur c-o să plece unde vede cu ochii și n-o să se mai întoarcă vreodată, nu-i așa?

Petrecuserăm doar o zi împreună, dar gândul că n-o să-l mai văd mă întrista cel puțin la fel de tare pe cât mă bucura libertatea pe care avea să și-o câștige. Un singur pas mai avea de făcut și gata, era liber, liber și dus, iar eu n‑aveam decât să strâng cele câteva pene rămase în urma lui pe covor.

("O vară cu Isidor" - Veronica D. Niculescu)