El făcea parte din sistemul de fortificații care înconjura orașul Baia Mare. Nu toate localitățile din Transilvania aveau dreptul de a face fortificații. Acest drept era dat orașelor libere regale, ceea ce arată importanța din acea perioadă a localității Baia Mare.

Să vorbim puțin despre sistemul de fortificații. În anul 1469, regele Matia Corvin permite orașului să construiască un sistem de fortificații pentru a se apăra de incursiunile moldovenilor în zonă ca urmare a invaziei eșuate a regelui în Moldova.

Orașul a fost înconjurat cu ziduri de piatră, străjuite de șapte turnuri. Unul din aceste turnuri a fost Turnul Măcelarilor. Acesta a fost construit puțin mai târziu de Gaspar Dragyi, în jurul anului 1547 și a fost amplasat lângă poarta de sud a orașului numită și Poarta Maghiară. Breasla Măcelarilor era una din cele mai puternice bresle din Baia Mare. Ea era responsabilă pentru apărarea și întreținerea turnului. În apropierea Bastionului s-a petrecut ambuscada/atacul în care moare Pintea Viteazul în timpul Revoltei Curuților.

Bastionul Măcelarilor are o înălțime totală de 13 m. Parterul este sub formă circulară și pereții au trei guri de aerisire. Zidul la parter are aproximativ 1,5 m grosime iar la etaj el are o grosime de un metru. Parterul mai era folosit și pentru păstrarea munițiilor, de aici venind și denumirea de Turnul Munițiilor sau Bastionul de Muniții

La etaj există opt metereze de unde se putea trage cu arme de foc, iar pentru protecție existau obloane de lemn sau de metal.

De-a lungul timpului bastionul a suferit distrugi în timpul asediilor, în special în timpul asediilor realizate de armata austriacă. Ultima restaurare a fost realizată în 2011, când acesta a fost dat din nou circuitului turistic.

Nume : Madaras Beatrice

În jurul Coloniei Pictorilor din Baia Mare se țese o frumoasă poveste de iubire, presărată pe alocuri cu momente mai puțin romantice, cu intrigi și puncte culminante. Devenit unul dintre simbolurile cele mai cunoscute ale municipiului Baia Mare, acest spațiu de creație sacru era sortit pieirii și, în opinia unora, trebuia să rămână atins doar de trecerea nemiloasă a anilor. Ne-a fost lăsată moștenire de o generație de artiști unică, ne-am mândrit cu ea prin lume și unii erau dispuși să o lase pradă timpului. Colonia este în aceeași măsură a nimănui cum este a tuturor: nu este un bun exclusiv al vreunui om sau a vreunei entități publice, ci este în primul rând a orașului, o moștenire care cântărește greu în contextul cultural național și european, fiind o mică parte din tezaurul lumii. Tocmai de aceea trebuie tratată exact cum a fost gândită și plămădită: un perpetuum mobile, moștenire din trecut, datorie morală pentru contemporani și obligație de a lăsa mai departe generațiilor care vin.

De când am demarat proiectul restaurării și reabilitării acestui spațiu și până în prezent, când planul a reușit și Colonia a fost salvată de la pieire, au trecut ani. Grei, plini de piedici, cheltuieli, intrigi, dar povestea noastră este cu happy-end: reușim să dăm mai departe moștenirea! Să o protejăm, să o păstrăm cu sfințenie, lăsând și amprenta prezentului pe această nestemată. Pentru că ea, de când a prins viață, s-a tot transformat și acest proces trebuie să continue. Pentru că arta, în general, în sinea ei, nu ține cont de bariere, este mereu surprinzătoare, inovatoare, deschisă spre ochiul mai mult sau mai puțin format al celor care au curiozitatea de a păși în lumea ei minunată. Restaurarea Coloniei este un proiect unic în țară, poate chiar în lume. Un loc unde aducem omagiu trecutului, ne îngrijim de prezent, dar punem suflet și pentru viitor.

Pop Sergiu

Mario Costeniuc

Structura monumentului este impresionantă și plină de semnificații. Este compus din două figuri antropomorfe fără chip, care poartă măști tradiționale din Maramureș, simbolizând atât durerea victimelor, cât și anonimatul lor. Aceste figuri sunt înconjurate de 12 busturi totemice, fiecare reprezentând un spirit al celor uciși, evocând suferința colectivă a comunității și amintirea celor care au suferit în tăcere.

Așezat într-un peisaj rural deosebit, monumentul devine un loc de reflecție și comemorare, subliniind importanța păstrării memoriei istorice. Prin mesajul său profund, Monumentul Eroilor de la Moisei reamintește de sacrificiile îndurate în numele libertății și demnității umane, având un rol semnificativ în afirmarea identității naționale românești. Acest memorial este nu doar o lucrare de artă, ci și un simbol al unității și al suferinței comunității românești.

Nume: Bud Rebeca și Palagi Ana

Castelul a fost construit în secolul al XVIII-lea, mai exact înanii 1770, de către familia Teleki, una dintre cele mai influente familii nobiliare din Transilvania. Această familie a avut un rol semnificativ în viața culturală, economică și politică a regiunii. Castelul a fost inițial destinat ca reședință de vară pentru familia Teleki și a devenit un simbol al puterii și prestigiului acestei familii.

De-a lungul timpului, castelul a suferit numeroase modificări și renovări, păstrând însă elementele arhitecturale baroce care îi conferă un farmec aparte.

Contele Teleki Sándor s-a stins din viață în 1892, la Baia Mare. În 1937 ultimul vlăstar al familiei, contele Ioan Teleki, a părăsit definitiv Coltăul și a donat castelul comunei. Imobilul a fost ba abandonat, ba folosit ca depozit al CAP, cămin cultural, dispensar medical, școală primară, grădiniță și bibliotecă.

În prezent, Castelul Teleki găzduiește Muzeul Petőfi Sándor, dedicat celebrului poet maghiar Sándor Petőfi, una dintre figurile emblematice ale literaturii ungare și un simbol al revoluției maghiare din 1848. Muzeul oferă vizitatorilor o privire detaliată asupra vieții și operei acestuia, inclusiv expoziții de manuscrise, documente, obiecte personale și lucrări literare.

Castelul Teleki se remarcă prin arhitectura sa elegantă, cu fațade impunătoare și detalii ornamentale. Clădirea este înconjurată de un parc frumos, cu alei umbrite și vegetație bine întreținută, oferind un loc plăcut pentru plimbări și reflecție. Interiorul castelului este decorat cu mobilier și obiecte de artă care reflectă stilul vremii și istoria familiei Teleki.

Un aspect captivant al castelului este atmosfera sa istorică, care transportă vizitatorii înapoi în timp, oferindu-le o experiență unică de a explora legăturile dintre istoria românească și cea maghiară.

Castelul Teleki sau Muzeul Petőfi Sándor nu este doar o destinație turistică, ci și un loc de întâlnire între culturi, un simbol al istoriei și literaturii, care continuă să inspire și să fascineze vizitatorii prin frumusețea sa arhitecturală și bogăția istorică.

-Buliga Raul & Nicoară Andreea

Monumentul este ridicat în amintirea unui important eveniment istoric, cel mai probabil legat de un episod din invazia tătarilor. Conform tradiției locale, în timpul uneia dintre aceste invazii, localnicii au reușit să respingă atacurile tătarilor pe acest loc specific, iar stâlpul a fost ridicat ulterior ca simbol al rezistenței și victoriei împotriva invadatorilor.

Deși nu există o dată precisă a ridicării monumentului, este clar că acesta face parte din memoria istorică a regiunii și reprezintă o piesă importantă din

moștenirea istorică a Maramureșului.

Context istoric

Invaziile tătare au fost frecvente în secolele XII-XVIII, când hoardele tătărești (în special tătarii din Crimeea și cei din Hoarda de Aur) atacau zonele de la periferia Europei. În 1717, tătarii au organizat o mare incursiune în Transilvania, care a afectat grav regiuni precum Maramureșul, Sătmarul și Bihorul. În timpul acestor raiduri, tătarii atacau sate, jefuiau locuitorii și luau ostatici, pe care îi vindeau ulterior ca sclavi.

Una dintre aceste incursiuni a ajuns în Cavnic și zonele înconjurătoare. Conform tradiției locale, tătarii au atacat orașul, dar locuitorii, ajutați de peisajul dificil și de poziționarea strategică, au reușit să organizeze o apărare eficientă și să respingă invadatorii.

Legenda spune că, după ce au fost respinși de către localnici, tătarii au lăsat în urmă multe victime și distrugeri. Pentru a marca locul unde s-a întâmplat această bătălie și în amintirea victoriei lor, locuitorii din Cavnic au ridicat acest monument din piatră. De aici provine și denumirea „Stâlpul Tătarilor.”

Stâlpul este un obelisc din piatră simplu, dar semnificativ. Deși în prezent nu există inscripții clare pe monument care să ateste data ridicării sale, tradiția orală și vechile documente locale plasează evenimentul la începutul secolului al XVIII-lea, după invazia din 1717.

De-a lungul timpului, Stâlpul Tătarilor a devenit un simbol al identității locale, fiind un monument al curajului și rezistenței. El reprezintă o dovadă a luptei oamenilor din această zonă împotriva invadatorilor, dar și un reper istoric important pentru Maramureș. De asemenea, a ajuns să fie un punct de atracție turistică pentru cei care vizitează regiunea, datorită poveștilor care înconjoară locul.

Stâlpul este și un loc de memorie colectivă, unde localnicii își aduc aminte de trecutul tumultuos și de greutățile cu care s-au confruntat strămoșii lor. În anumite ocazii, se organizează evenimente culturale și comemorative la fața locului, iar monumentul este inclus în traseele turistice ale zonei.

Bocuț Iulia& Chindriș Alexandra

Repictarea interioară a bisericii – pe lemn și suport textil – s-a realizat de către zugravul Toader Hodor din Vișeul de Mijloc în anul 1806, acesta fiind tributar stilurilor baroc și rococo. Pictura, operă realizată de către Toader Ponor împreună cu Ioan Plohod din Vladimirești se dovedeşte a fi de o valoare deosebită, căci ea constituie ansamblul decorativ structurat după legile barocului, cel mai coerent din judeţul Maramureş. Iconostasul se încadrează în acelaşi stil. Zugravul Toader Hodor, originar din Vișeu de Mijloc, a mai pictat bisericile de lemn din Cornești, Bârsana, Văleni și Nănești (în perioada 1806-1809).

Pridvorul vestic, cu două niveluri, a fost adăugat mai târziu, concomitent lărgindu-se ferestrele. 1929 este anul în care au fost scoase ferestrele care încadraseră ușa dintre pronaos și naos. Șarpanta prezintă poale duble și un turn–clopotniță.

Realizat de: Madaras Paula și Vlaica Aurelian

Pop Răzvan Tudor-David Moldovan

și a admiterii Republicii Populare Romîne în ONU, a avut loc o grațiere. O parte din deținuții politici din închisorile românești au fost eliberați, o parte transferați în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet, din cei circa 200 de deținuți, 54 muriseră deja. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. În 1977 închisoarea a fost dezafectată și a intrat într-un proces de degradare. Fundația Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1994, în vederea transformării ei în Memorial, lucrările de reabilitare ale clădirii au durat până în anul 2000. Fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, urmând acum o ordine cronologică, au fost amplasate obiecte, fotografii, documente, creându-se ambianța și documentația unei săli de muzeu.

Bogdan Gabriela&Hossu Maria