• Este o specie de papagali foarte populara.

• Sunt pasari sociabile și inteligente.

• Au abilitatea de a vorbi.

• Sunt pasari foarte active cu o voce puternica.

• Acest papagal poate trai ca animal de companie sau in libertate.Papagalul Ara se întâlnește în Argentina, Peru, Ecuator.

• Papagalul ARA are o lungime de 90cm şi poate cântări 1 kg.

• Se hranesc cu diferite fructe , legume și semințe.

• Penajul său este foarte colorat și luminos.Ciocul său este mare și robust, fiind capabil să spargă ușor cojile nucilor.

• Un papagal Ara sanatos poate trai peste 70 de ani.

BARZĂ ALBĂ

Ciconia

DESCRIERE

Este o specie de pasăre de talie mare. Penajul este în general alb, cu vârful aripilor (penele de zbor) negre. Picioarele și ciocul sunt de culoare roșu intens.Lungimea corpului este de 95-110 cm și are o greutate medie de 2400-4000g.

Specia cuibărește în România, fiind prezentă la noi doar în perioade de cuibărit. Sosește începând cu luna martie și pleacă înapoi în cartierele de iernare la sfârșitul lui august - începutul lui septembrie. Foarte puține exemplare rămân peste iarnă (în special cele cu probleme).


Hrană
Este o specie carnivoră, consumă o gamă foarte largă de viețuitoare: micromamifere (șoareci, chițcani), șopârle, șerpi, amfibieni, păsări de talie mică (în special pui, uneori și ouă), insecte de talie mare.

În urmă cu 100 de ani, specia își construia cuibul predominant pe suporturi naturale (în special pe arbori bătrâni), dar și pe clădiri. Odată cu apariția rețelelor de electricitate, stâlpii au devenit principalele suporturi.

REPRODUCERE

Perioada de reproducere începe la sfârșitul lunii martie / începutul lunii aprilie. Femela depune de obicei 4 ouă, pe care le clocesc ambii părinți. Incubarea durează 33-34 de zile. Puii devin zburători la 58-64 de zile. Perechile cuibăresc izolat sau grupat, pe același suport (acoperișuri sau stâlpi de înaltă tensiune). Cuiburile sunt de dimensiuni mari, construite din crengi și alte resturi vegetale (în multe cazuri obiecte de proveniență umană). Cuiburile sunt refolosite (adesea de către aceiași pereche) iar construcția acestui continuă în anii următori - astfel că unele ating dimensiuni impresionante, ducând la prăbușire (mai ales iarna, sub greutatea zăpezii).

LEBADA ALBA

Este o pasăre migratoare răspândită în mlaştini, bălţi şi lacuri cu vegetaţie bogată şi înaltă (stuf, papură etc.) din nordul şi centrul Europei, Turcia, America de Nord şi Balcani. În România poate fi întâlnită în sezonul de vară în Delta Dunării şi în unele bălţi din sudul ţării. Iarna, migrează în sudul Mării Caspice. În iernile mai blânde multe exemplare rămân la noi în ţară, în zone unde apa nu îngheaţă.

Zborul lebedelor este spectaculos: când îşi ia zborul, lebăda trebuie iniţial să „alerge” pe suprafaţa apei circa 10 metri. Pentru aterizare are nevoie de un spaţiu de 3-4 m pe care să planeze pe suprafaţa apei cu aripile larg deschise. În zbor, atinge o viteză de 80-85 km/oră.

Durată de viaţă:

În sălbăticie circa 15 ani, în captivitate peste 30 de ani.

Lungimea corpului variază între 1,4 şi 1,6 m, greutate între 8 şi 12 kg.

Lebedele albe reprezintă un simbol al loialităţii şi purităţii.

În România, lebăda albă este o specie protejată, ocrotită de lege.

Alimentaţia lebedei este alcătuită din plante, rădăcini, seminţe de ierburi, viermi, insecte, moluşte sau peşti mici. Se hrăneşte preponderent cu vegetaţie acvatică şi în proporţii mai mici cu insecte acvatice, peşte şi broaşte.

DESCRIERE

Specie de pasăre cântătoare de talie mică. Este cel mai mare dintre pițigoi și ușor de identificat. Capul este negru lucios cu pete mari albe pe obraji, partea ventrală de culoare galbenă prezintă o bandă centrală neagră, partea dorsală este verzuie închis, iar pe aripa gri-albăstruie prezintă o bandă albă. Sexele sunt relativ similare. La mascul abdomenul este galben intens, iar banda neagră este mult mai lată comparativ cu banda de pe abdomenul femelei. Lungimea corpului este de 13-15 cm şi are o greutate medie de 11,9 - 22,1 g.

ETIMOLOGIA DENUMIRII ȘTIINTIFICE

Numele de gen - Parus - provine din denumirea în limba latină a pițigoilor, iar numele de specie provine din cuvântul latin maior care înseamnă mai mare (cu referire la faptul că este cel mai mare dintre pițigoi).

LOCALIZARE ȘI COMPORTAMENT

Distribuție 
Specie cu distribuție largă în toată zona Palearctică, fiind prezent din vestul Europei și până în estul Asiei (inclusiv Japonia). Este prezent de asemenea în sud-estul Asiei (Indonezia) și nordul Africii. În România este prezent pe aproape întreg teritoriul, din Delta Dunării până în zonele montane (lipsește doar în zonele montane înalte și golul alpin).
Fenologie 
Specia cuibărește în România, fiind sedentară.
Habitate 
Este una dintre speciile de pițigoi cel mai des întâlnite, fiind prezentă într-o gamă foarte largă de habitate, care au în comun prezența arborilor. Cuibărește în păduri (foioase, conifere sau mixte), zăvoaie, livezi, parcuri și grădini etc. În perioada de iernare este prezent în special în zone deschise, inclusiv în localități, hrănindu-se adesea în grupuri.
Hrană 
Pițigoiul mare consumă în special nevertebrate de talie mica (larve și adulți de insecte, greieri, lăcuste, melci, acarieni, muște, afide, moli etc.), fructe și semințe de la foioase precum fagul și alunul. Suplimentar consumă nectar de la coacăz, viță de vie și sevă din nuc. În sezonul rece principala sa sursă de hrană sunt semințele și fructele.
Alte informații 
Iarna este unul dintre cei mai comuni vizitatori la hrănitorile amplasate în localități, consumând în special semințe de floarea soarelui, miez de nucă, grăsime dar și mere. 
Pițigoiul mare este capabil să emită peste 40 de tipuri de cântece și semnale, cel mai cunoscut fiind un sunet trisilabic repetat.

POPULAȚIE

Populația globală este estimată la 433 300 000 – 703 300 000 de indivizi. Populația europeană este estimată la 65 100 000 – 106 000 000 de perechi cuibăritoare. Tendința populațională la nivel european este considerată crescătoare. În România, populația este estimată la 3 100 000- 6 200 000 de perechi cuibăritoare, tendința populațională fiind considerată în creștere

REPRODUCERE

Perioada de reproducere începe în luna aprilie și durează până în luna iunie. Specie monogamă pe perioada sezonului de reproducere. Poate depune două ponte pe an. Ponta este formată din 5 - 12 ouă, care sunt clocite de către femelă pentru o perioadă de 12 - 15 zile, perioadă în care este hrănită de către mascul. Puii sunt hrăniți de ambii părinți și părăsesc cuibul după 16 - 22 zile, continuând să fie hrăniți de către părinți. Cuibul este construit de către femelă, sub formă de cupă, din: mușchi, păr de animale, pene, și ierburi uscate. Cuiburile sunt amplasate în scorburi de arbori dar folosește cu succes și cuiburile artificiale amplasate în habitatul corespunzător. Uneori cuibărește în ghivece de flori, în țevile metalice ale gardurilor, în căsuțe poștale sau în cutiile contoarelor electrice etc.

AMENINȚĂRI ȘI MĂSURI DE CONSERVARE

Specia are puține amenințări și de intensitate redusă, dintre care precizăm utilizarea pe scară largă a insecticidelor în agricultură. Iernile severe pot cauza o mortalitate crescută, motiv pentru care recomandăm amplasarea hrănitorilor în parcurile și grădinile din localități.

În general au cuibul pe sol, unii se cuibăresc pe stânci. Ei formează colonii. În cuib femela depune 2-4 ouă, care sunt păzite. Puii eclonează la 3-6 săptămâni, putând să meargă din prima zi.

• Durata de viață:

Între 10 si 15 ani

• Nume științific:

Laridae cachinnans

(Parus major)

DESCRIERE

Specie de pasăre cântătoare de talie mică. Este cel mai mare dintre pițigoi și ușor de identificat. Capul este negru lucios cu pete mari albe pe obraji, partea ventrală de culoare galbenă prezintă o bandă centrală neagră, partea dorsală este verzuie închis, iar pe aripa gri-albăstruie prezintă o bandă albă. Sexele sunt relativ similare. La mascul abdomenul este galben intens, iar banda neagră este mult mai lată comparativ cu banda de pe abdomenul femelei. Lungimea corpului este de 13-15 cm şi are o greutate medie de 11,9 - 22,1 g.

Informații culese și postate de Andreea-Selena Galbeaza

Rândunica este o pasăre mică, are o lungime de 19 cm, mai mică decât vrabia și o greutate de 16-24 g. Longevitatea maximă este de 15 ani și 11 luni. Are aripile lungi, înguste și ascuțite și coada adânc bifurcată, cu rectricele laterale foarte lungi. Fruntea este brun-roșcată, creștetul și spatele albastru-închis; aripile și coada negre, partea inferioară a gâtului brun-roșcată, pe piept o dungă lată albastru-închisă; restul părților inferioare, inclusiv tectricele subcodale și subalare, sunt alb-gălbui sau alb-brunii. Sexele sunt aproape identice, femela este mai puțin lucioasă, cu rectricele laterale ale cozii mai scurte. Zboară rapid, cu bătăi neregulate din aripi.

Strigătul este un „țivi-țivi”, iar cântecul un fel de ciripit îndelungat și variat. Hrana este alcătuită din insecte zburătoare, pe care le vânează exclusiv din zbor. De multe ori adună hrana pe pereții clădirilor, în apropierea grajdurilor sau a apelor. Este o specie monogamă, perechile se formează numai în perioadă de reproducere. Cuibul și-l instalează în diverse locuri pe o suprafață verticală: pereți, streșinile caselor, piloni de susținere, holuri ale unor clădiri, balcoane, interiorul unor camere, sub poduri, în canale de evacuare, mai rar pe arbori. Cuibul este sferic, deschis la partea superioară în locuri libere de amplasare, și semisferic când e lipit de pereți. Cuibul este construit de ambele sexe din noroi amestecat cu salivă, fire de paie, pene sau păr de animale. Interiorul cuibului este căptușit cu pene, puf și fire moi de vegetație.

Ponta constă din 4-5 ouă albe, pestrițate cu puncte și liniuțe sinuoase întunecate. Clocirea este asigurată preponderent sau exclusiv de femelă și durează 12-17 zile. Puii părăsesc cuibul la aproximativ 20-21 de zile după ieșirea din ouă. Femela depune frecvent două ponte într-un sezon de reproducere; prima clocire are loc în luna mai, iar cea de-a doua în luna august.

Consumând un număr mare de insecte dăunătoare agriculturii și omului, este considerată una dintre cele mai folositoare păsări. În plus, fiind adaptată să conviețuiască cu omul, este o specie-model în studierea biologiei păsărilor și în educația ecologică a tinerei generații.

Sursa: Wikipedia

Timpul clocirii este de cca. 35 de zile, apoi puii sunt hraniti de parinti de 5 ori pe zi. In primele zile, puii sunt ingrijiti de ambii parinti. Daca masculul vine cu hrana, femela care a incalzit puii, se da la o parte, si lasa hranirea in baza acestuia, ea plecand in cautarea altei hrane. Pasarea regurgiteaza o parte din hrana in partea anterioara a sacului, si il varsa in gura deschisa a puiului.O pereche impreuna cu puii lor consuma zilnic pana la 14 kg de peste.

Au o lungime de 8-12 cm și o greutate de 4-8 g. Penajul este verzui deasupra, cu un desen caracteristic al aripii. Adulții au pe creștet dungi portocalii sau galbene, tivite cu negru. Se hrănesc cu insecte și semințe mici, dar și cu larve sau ponte de insecte pe care le găsesc pe frunze sau în crăpăturile scoarței arborilor. În afara epocii de reproducere duc o viață de grup, umblând după hrana pe care și-o procură explorând cu atenție atât trunchiurile cu crăpături, cât și ramurile cele mai subțiri. Cuibul este minuscul, așezat la extremitatea ramurilor, căptușit cu fire de păr și garnisit în afară cu licheni ceea ce-l fac imposibil de observat. Speciile nordice sunt migratoare. În România se întâlnesc două specii, aușelul cu cap galben (Regulus regulus) și aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla), ambele parțial sedentare sau parțial migratoare, care trăiesc în pădurile de conifere ale Carpaților unde cuibăresc; toamna coboară spre altitudini mai joase fiind frecvent întâlnite în parcurile și grădinile orașelor, unele populații migrează spre sudul Europei și sud-vestul Asiei. În Republica Moldova se întâlnește aușelul cu cap galben, care este un oaspete de iarnă, și aușelul sprâncenat care apare foarte rar, fiind o specie accidentală.

Există 15 subspecii. Rasele se împart pe categorii: pentru carne, porumbei voiajori, de ornament și jucători.

Corpul porumbelului are formă aerodinamică. Pe corp are pene, fulgi și puf. Penele au rădăcina înfiptă în piele. Fulgii sunt mai scurți, au axa flexibilă și acoperă tot corpul.

Capul este mic, rotund, mobil și are în partea anterioară ciocul format din maxilare alungite, fără dinți și acoperite cu materie cornoasă.

Este o pasăre bună zburătoare. Zborul este înlesnit de oasele porumbelului, subțiri și pline cu aer, (numite oase pneumatice) cât și de musculatura foarte dezvoltată pentru o pasăre de o talie așa mică.

Se hrănește cu semințe, pe care le apucă cu ciocul și le înghite și uneori cu produse din panificație (pâine) în așezările umane. În dieta lor poate să apară și mici pietricele, nisip, cărbune, viermișori și plante. Sunt vânați și constituie hrana pentru câini domestici, pisici, păsări de dimensiuni medii și mari (uliu), șobolani.

Arealul de răspândire al pescărușilor cuprinde mai ales regiunile temperate și reci. Ele cuibăresc pe continent și trăiesc pe mare sau pe fluviile mai mari în apropiere de coastă, cu excepția pescărușului argintiu „Larus argentatus”, care trăiește în largul mărilor.

Hrana pescărușilor este atât animală cât și vegetală, ea constând din deșeuri de la navele de pescuit sau de la fabricile de conserve, din pește, crustacee, moluște, sau alte animale marine mai mici, ca și din rozătoare. Speciile mari de pescăruși, care au mărimea unei rațe, ca de exemplu „Larus marinus”, jefuiesc cuiburile altor păsări sau chiar vânează păsările adulte care sunt de obicei bolnave. Speciile mici de pescăruși se hrănesc cu insecte și viermi. Pescărușii pot să bea apa de mare, sarea din apă fiind eliminată prin două glande care se află în apropierea ciocului. Pe ștrand pescărușii fură frecvent prada altor păsări. Ei pot să atingă vârsta de 30 de ani.

Vulturul PLESUG SAR are capul acoperit cu puf alb , gâtul golaș, ciocul puternic,cu vârful ascuțit și încovoiat peste mandibula inferioară.Are penele de culoarea bruna-roscata mai deschisă pe abdomen.Aripile vulturului sunt scurte și rotunjite,coada este lungă ,ghearele sunt ascuțite și încovoiate . Își construiește cuibul pe stânci . Trăiește pe versanții munților din sudul Europei , nordul Africii și din Asia . Vulturul PLEȘUV depune un singur ou pe an Puii , precum și cei aflați , încă în creștere pot migra sau se pot deplasa pe distanțe lungi.

Pe glob trăiesc 8 specii de pelican.

În România avem două specii: pelicanul comun și cel creț.

În poză veți regăsi două specii: pelicanu roz și cel comun (cu negru pe aripi).

Poza este făcută la microrezervația din Constanța.

În România trăiesc, de peste 100 de ani, în Delta Dunării, unde și cuibăresc.

Se hrănesc în general cu pește.

Trăiesc, se hrănesc și cuibăresc în grupuri și colonii.

Colonia de pelicani comuni de la Roșca-Buhaiova, din Deltă, numără 18.409, fiind cea mai mare din Europa.

Colonia de pelican creți de la Ceaplace, din Deltă, este a doua din Europa după cea de la Prespa din Grecia.

Sunt păsări migratoare. Pelicanii de la noi din țară migrează în Nord-Estul Africii (pelicanul comun) și în Peninsula Balcanică (pelicanul creț).

Sunt păsări de talie mare cu anvergura aripilor până la 3 metri între vârfurile aripilor.

Pescuitul excesiv, poluarea, turismul de masă si gripa aviară, toate provocate de om, afectează populațiile de pelicani.

1. Descriere fizică: Lebăda mută este cunoscută pentru penele sale albe și pentru gâtul lung și subțire. Aceasta poate atinge o lungime de până la 1,5 metri și o greutate de până la 15 kilograme. Puii sunt gri-maronii până când devin adulți.

2. Habitat: Lebăda mută trăiește în zone cu apă dulce, precum lacuri, bălți și râuri lente. Se găsește și în estuare și golfuri. Este întâlnită pe scară largă în Europa, Asia de Vest și Asia Centrală.

3. Hrană: Dieta lebedei mute este alcătuită în principal din plante acvatice, cum ar fi algele, plantele acvatice și ierburile. Acestea pot, de asemenea, să consume și insecte, pești mici și alte organisme acvatice.

4. Comportament: Lebăda mută este o pasăre monogamă și formează legături puternice de cuplu. Acestea pot trăi în colonii mari sau în perechi izolate. Sunt cunoscute pentru eleganța lor în timpul înotului și pentru zborurile lor grăcioase.

5. Reproducere: Lebedele mute își fac cuiburile în apropierea apei, construindu-le din trestie și alte plante acvatice. Femela depune între 4 și 10 ouă, care sunt incuvantate timp de aproximativ șase săptămâni. Ambii părinți se ocupă de creșterea și hrănirea puilor.

6. Conservare: Deși lebăda mută nu este în pericol critic de dispariție, unele populații locale au fost afectate de pierderea habitatului și de poluare. În unele zone, aceasta a fost introdusă ca specie invazivă, având un impact asupra altor specii de păsări acvatice.

Lebăda mută este o specie iconică, adesea asociată cu grandoarea și frumusețea, fiind o prezență comună în mitologie și artă.

Are aproximativ 20 cm lungime și un penaj negru lucios, cu un luciu metalic, pătat cu alb în anumite perioade ale anului. Picioarele sunt roz-maroniu, iar ciocul este negru iarna și galben vara; păsările tinere au penaj maro.

Este o pasăre zgomotoasă cu un cântec nemuzical, dar variat.

Această pasăre este rezidentă în vestul și sudul Europei și în sud-vestul Asiei, în timp ce populațiile din nord-est migrează spre sud și vest în timpul iernii în zona de reproducere și, de asemenea, mai la sud, spre Iberia și Africa de Nord.

Graurul comun își construiește un cuib neîngrijit într-o cavitate naturală sau artificială în care sunt depuse patru sau cinci ouă lucioase, de un albastru pal.

Este omnivoră, hrănindu-se cu o gamă largă de nevertebrate, precum și semințe și fructe.

Se mișcă mergând sau alergând, mai degrabă decât sărind. Zborul este rapid și ușor ondulat. În migrație poate zbura cu 60–80 km/h și poate acoperi până la 1.000–1.500 km.

Cioara este o pasare care traieste in grupuri relativ mari, in regiunile de ses, de deal cu paduri, campuri si pe ogoare. Ea este raspandita din vest: Irlanda, Marea Britanie, Franta si Spania de Nord pana in stepele din Altai. Limita de raspandire spre nordul Europei este Danemarca, Suedia de Sud, si regiunea de sud-est a Marii Negre si Marii Caspice. In lunile de iarna se retrage in sudul Balcanilor: Grecia si Turcia.

Ca si celelalte pasari din aceasta familie, ciorile consuma hrana de natura vegetala si animala, de la viermi, melci, insecte, larve, mamifere mici, de exemplu rozatoare, sau ocazional pasarele sau ouale acestora, cadavre, fructe, diferite seminte vegetale ca si cele de pe semanatura pe care le scot cu ciocul din pamant.

Cioara nu-si schimba in timpul anului coloritul negru cu nuante roscate al penajului, iar ca aspect nu se pot confunda cu alte specii.

Are un cioc putin incovoiat, ascutit si puternic. Este o zburatoare buna, putand fi usor recunoscuta dupa croncanit, care isi schimba tonul dupa situatiile cand pasarea este agresiva sau isi saluta perechea.

Sunt pasari active ziua, putand fi vazute pe ogoare de la rasaritul soarelui pana in amurg.

Cuibul il au in arbori si traiesc in colonii mari, zburand in stoluri, pe ogoare.

Ele pot fi sedentare sau pasari migratoare in functie de temperaturile scazute din regiunea unde traiesc. Ciorile sunt monogame, cuibul fiind asezat pe copaci, sub poduri, tufisuri.

Puii stau in cuib pana la varsta de 1 luna, timp in care sunt hraniti de ambii parinti. La varsta de 1 an tineretul este apt pentru reproducere.

STIATI CA:

-        Cioara poate sa traiasca pana la 20 de ani.

-        Cea mai mare densitate de ciori din Romania se intalneste in Campia Baraganului si in imprejurimile capitalei Bucuresti.

-        Ciorile ocupa toate arealele si nisele ecologice, de la gheturile polare, paduri de toate tipurile, campii, zone agricole, delte, munti, deserturi, pana la zone locuite de om, unde ajung chiar sa prospere.

-        Ciorile sunt omnivore. Mananca orice, fara mofturi, inclusiv hoituri si gunoaie.

-        Primele ciori au aparut in Miocen, in urma cu circa 17 milioane ani.

-        Oricat ar parea de bizar, cele mai apropiate rude ale ciorilor sunt frumoasele pasari ale paradisului.

-        Ciorile sunt pasari foarte sociabile, deseori clocind in colonii care pot atinge mii de exemplare. In Scotia a fost indentificata o colonie de ciori unde traiau peste 65.000 de exemplare.

-        Spre deosebire de marea majoritatea a pasarilor, ciorile nu se tem de om, ci au invatat se traiasca in apropierea oamenilor, profitand deseori de pe urma lor.

-        Ciorile sunt cele mai inteligente pasari din lume. Mult mai inteligente decat bufnitele si pasarile de prada, si cu mult mai istete, smechere si descurcarete decat papagalii.

-        Corpul unei ciori este de cel mult 2 ori mai mare decat cel al unui porumbel – creierul ciorii este, insa, de 4 ori mai voluminos decat cel al porumbelului.

-        Cioara si corbul nu fac parte din aceeasi specie, iar corbul nu este perechea mascul a ciorii, dupa cum se mai crede in mod eronat. Cele doua pasari nu se imperecheaza si chiar daca, printr-un accident, ar face-o, nu pot avea urmasi.

-        Carnea de cioara este comestibila, fiind pe lista a numeroase restaurante exclusiviste din occident.

-        In prezent, in Romania traiesc 8 specii de corvide, anume: Gaita (Garrulus glandarius glandarius), Alunarul (Nucifraga caryocatactes), Cotofana (Pica pica), Cioara de semanatura (Corvus frugilegus), Cioara neagra (Corvus corone corone), Cioara griva (Corvus corone cornix), Stancuta (Corvus monedula) si Corbul (Corvus corax)

-        Dintre toate aceste specii, cele mai des intalnite sunt cotofenele si ciorile grive, iar cele mai rare sunt alunarii si corbii.

-        In Grecia Antica, cioara era consacrata zeitei Atena, iar corbul era pasarea mesager a zeului Apollo.

 PAPAGALUL ARA CU ARIPI VERZI

Papagalul Ara cu aripi verzi (Ara chloroptera) este printre cele mai mari specii de papagali-macao. Ciocul sau mare poate fi intimidant dar acest macaw are reputatia unui urias bland.

Culoare: predominant rosu, cu pene verzi si albastre pe aripi

Durata de viata: 30 ani+

Caracter: sociabil, comunicator vocal

Dimensiune: mare, aprox. 90 cm lungime, 1,2 kg (adult)

Aripile verzi au o banda verde-padure in centrul acestora. Sub verde gasim un turcoaz stralucitor iar deasupra un visiniu care se extinde in sus si peste intregul corp si cap al pasarii. Picioarele sale sunt gri inchis iar ghearele sunt tot gri, cu nuante maronii.

Extremitatile aripilor sunt albastru-inchis iar coada este foarte lunga, formata din pene albastre si rosii. Mandibula sa superioara este de culoare crem, avand marginile de la baza gri inchis, iar cea inferioara de culoare neagra. Irisul ochilor are culoarea galben pal. Ciocul este foarte puternic, putand sparge cu el nucile extrem de tari.

Provine din anumite regiuni din Panama, Columbia, Venezuela, Ecuador, Guyana, Brazilia, Peru, Surinam, Guyana Franceza, Paraguay, Argentina si Bolivia. Dieta consta in aceleasi fructe, seminte, fructe de padure si nuci.

Papagalii Ara cu aripi verzi se dezvolta cu ajutorul unei diete echilibrate din punct de vedere nutritional care cuprinde hrana speciala pentru papagali sub forma de pelete, precum si fructe proaspete sau legume. Daca este hranit si ingrijit in mod corespunzator, un Papagal macao cu aripi verzi poate trai chiar si peste 70 de ani.

Papagalul Ara cu aripi verzi se hraneste zilnic si de pe bancurile argiloase, cu solul bogat in minerale despre care se spune ca neutralizeaza toxinele (continutul toxic al fructelor necoapte consumate).

Desi datorita ciocului sau mare poate parea intimidant, Papagalul Ara cu aripi verzi este de fapt cel mai bland dintre papagalii-macao mari. Nu este cunoscut pentru muscaturi sau schimbari de dispozitie semnificative. Un papagal Ara cu aripi verzi bine crescut, sanatos si bine tratat, este un tovaras placut si un prieten de lunga durata. Pot fi imblanziti repede si se ataseaza in scurt timp de proprietarii lor.

Poate vorbi, dar nu frecvent. Va puteti astepta sa auziti de la el un tipat intermitent care este destul de puternic, dar nu persistent (daca pasarea este ingrijita corespunzator). O pasare nefericita poate emite zgomote puternice care pot fi deranjante pentru vecini.

La fel ca si alti papagali, Papagalul Ara cu aripi verzi este predispus la auto-mutilare, smulgere a penelor, tulburari nutritionale si o varietate de boli, inclusiv boala proventriculara dilatativa (Macaw Wasting Syndrome) si cresterea excesiva a ciocului.