O femeie tânără nu poate face o plimbare pe câmp fără să culeagă flori. Adela le alege metodic, cu ochiul atent, cu gesturi de preciziune, parcă ar urmări vietăți iuți și viclene.

  Cu părul auriu, cu fața albă și roză, cu ochii albaștri, Adela, printre flori, e o floare mare, strălucitoare, mai vie decât toate, irezistibil atrăgătoare. Comparația, banală de adevărătă ce e, între femeie și floare este mai mult decât constatarea unei asemănări exterioare. E intuiția unei identități profund naturale.

  Spectator neocupat (nu pot să culeg și eu flori, îmi lipsește cu desăvârșire convingerea!), mișcându-mă fără rost încolo și încoace (în fața unei femei nu pot să mă întind pe iarbă, singura soluție onorabilă a problemei), situația mea e dificilă. Dar Adela, concentrată în vânătoarea ei, nu observă nimic.

  Pentru ea, florile au personalitate: unele sunt „sentimentale”, altele „impertinente”, altele „copii” ori „cucoane mici” și așa mai departe. Observațiile astea le face cu umor, cu o comică dezmierdare. Cu sentimentul distanței în același timp, parcă ar fi vorba de niște copii pe care-i alintă, dar nu vrea să îi scoată la obraz. (Viziunea comică și ușor dezmierdătoare este de altfel atitudinea ei obișnuită în viață).

  …după ce culege florile, vine la drum cu brațul încărcat, se așază pe dâmbul șanțului, le clasifică în grupuri după criterii subiective și fanteziste, le întocmește într-un buchet mare, își pune una în păr (la plimbările afară din sat iese aproape întotdeauna cu capul gol), alta în butoniera mea. („Să n-o zvârli! S-o ții toată ziua!”)

  Toate acestea se repetă exact, afară de floarea de la butonieră, care variază de fiecare dată, dar o alege mică întotdeauna, concesie teroarei mele de a mă da în spectacol cu floarea în piept.

• Adela are ochi albaștri

• Față albă

• Păr blond

  Caracterizat de către alte PERSONAJE:

• atentă la detalii

• prietenoasă