Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești, jud. Neamţului - d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici de nou-născuți din Humulești.

Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.

Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe școala de pe lîngă biserică din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întîi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern. În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Tîrgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu. După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni. Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.

S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri.

La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.

În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.

După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rîndurile clerului, deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon.

Dedică din ce în ce mai mult timp literaturii și muncii de elaborare a manualelor școlare.

În anul 1867 apare primul abecedar conceput de Ion Creangă, intitulat Metodă nouă de scriere și citire.

În 1871 apare în Columna lui Traian articolul Misiunea preotului la sate, semnat de preotul Ion Creangă. În același an este exclus din rîndurile bisericii , fiind acuzat de a fi frecventat teatrul. Publică acum un manual de citire intitulat Învățătorul copiilor , unde inserează trei povestiri: Acul și barosul , Prostia omenească și Inul și cămeșa.

Un an mai tîrziu este exclus și din învățămînt și, în ciuda plîngerilor și protestelor sale, situația rămîne aceeași. Își cîștigă existența ca mandatar al unui debit de tutun.

În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegînd o locuință în mahalaua Țicău.

În această perioadă îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. La îndemnul lui Eminescu frecventează societatea Junimea, unde citește din scrierile sale.

În cadrl revistei Convorbiri literare publică Soacra cu trei nurori și Capra cu 3 iezi.

Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.

La 1878 , pentru activitatea sa didactica, este decorat cu ordinul Bene-merenti. Publică basmul Ivan Turbincă.

Cîţiva ani mai tîrziu a fost bolnav de epilepsie și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle.

Ion Creangă călătorește la Slănicul Moldovei pentru a-și îngriji sănătatea,îl vizitează pe Mihai Eminescu la Mănăstirea Neamțului.

Horia Creangă, nepotul povestitorului, este considerat cel mai important arhitect al perioadei interbelice. În capitală a proiectat peste 70 de imobile. Unele insa au fost schimbate de-a lungul timpului, astfel ca nici specialistii nu mai recunosc stilul marelui arhitect scolit la Paris.

Umorul lui Creangă este însuşi umorul vieţii, al acestui fenomen organic, în care durerea şi bucuria, răul şi binele, prostia şi inteligenţa, umbra şi lumina se îmbrăţişează alternativ, ca s-o exprime în toata realitatea.

La 31 decembrie 1889 se stinge din viață în urma unui atac cerebral. Ion Creangă este înmormîntat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.

"În Ion Creanga vedem astazi pe primul romancier al literaturii noastre, pe primul creator de epos, nu în timpul istorico-literar, ci într-o durată spirituală, fiindcă românul lui Filimon anticipează cu două decenii Amintirile.”

Pompiliu Constantinescu.

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, comuna Tîrlișua, județul Bistrița-Năsăud – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare, județul Argeș) a fost un romancier, dramaturg și academician român.

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. În tinerețe, mama era pasionată de teatru, fiind considerată "primă diletantă" pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea care apare în "Ion", "Răscoala", "Gorila", etc.

În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului. Potrivit afirmației scriitorului: ”În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Pînă ce, cînd să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.”

În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și apoi în limba română, multe amintiri din copilărie aduc pe oamenii acestor locuri în prim-plan. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu Prislopul în care Rebreanu a locuit mai tîrziu), unele episoade din romanul "Ion" au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor).

A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița ("Polgári fiu iskola"), unde a urmat încă trei clase.

În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întîia și ultima poezie". Fascinat de o tînără acriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie un vodevil după modelul celui văzut. Mai tîrziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, același gen dramatic.

În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lîngă granița cu Austria). La sfîrșitului anului I, a obținut calificativul "eminent". Ca și la Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine. La Brașov, a apărut povestea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție pentru copii). În 1902, după abateri de la regulamentul școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfîrșitul celui de-al doilea an de școală reală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la "purtare". Din 1903 pînă în 1906 a urmat Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta (deși s-a simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Din nou, în primul an, a primit distincția de eminent.

La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, în sud-estul Ungariei. Aici, pe lîngă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. Între scriitorii excerptați au fost clasici francezi, ruși, germani, italieni, englezi, unguri. La Budapesta și Gyula a scris și transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon (volum nepublicat). Sub presiunea unor încurcături bănești, a fost forțat să demisioneze din armată; în prealabil, scriind în "arest la domiciliu", s-a hotărît să se dedice literaturii (Journal-ul surprinde acest moment).

La 1 noiembrie 1909 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga și O. Tăslăuanu, a apărut povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și Nevasta (16 iunie 1911).

A început un nou jurnal de lector (Spicuiri), aplecîndu-se în mod deosebit asupra paginilor de critică și istorie literară din Viața românească, aparținînd, mai ales, lui Garabet Ibrăileanu. A revenit asupra amintirilor din copilărie, scrise la Gyula, de data aceasta sub influența lui Creangă. A încearcat să traducă după o versiune germană, romanul Război și pace de Tolstoi.

În traducerea lui, revista Țara noastră a publicat poemul Moartea șoimanului de M. Gorki. Din Prislop i-a trimis o scrisoare lui Mihail Dragomirescu, propunîndu-i, spre publicare, o povestire. A scris nuvela Mîna (prima variantă a nuvelei Ocrotitorul), sub influența lecturilor din Anton Pavlovici Cehov.

La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămînul drept). La 7 iulie Rebreanu scria în Jurnal: ”Perspective puține de salvare, dată fiind vîrsta mea, chistul din plămînul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”

La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viață la vîrsta de 59 de ani. Peste cîteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Își semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspîndită în perioada interbelică.

Pe 19 iunie 1899, se naște la București Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu ”femeia în casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iași. Aici Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala ”Carol I”, de pe lîngă Liceul Internat. În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu ( și se cuvine precizat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atît în exprimarea orală, cît și în scris, a prenumelui ”George”). Se mută la București în 1908. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrității.

Primele două clase primare le face la Iași, la Colegiul Carol I, celelalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, și își încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele universitare la Bucureşti, la Facultatea de Litere și Filozofie. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă oferită de Academia din România, instituție de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pîrvan.

În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul foarte amuzant al primei întîlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunții. Editează, de asemenea, revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu alți scriitori, și două numere din revista sa personală Capricorn în (1930). Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața românească, începînd cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul cărții de eseuri.

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creanga, ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, pînă în anul morții, în 1965.

Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începînd de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.

Intelectual cu idei de stînga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, după abdicarea regelului Mihai și instaurarea comunismului, în 1947 la noua ideologie, surîzîndu-i, bineînțeles, avantajele practice obținute de pe urma acestei adeziuni.

A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicîndu-și impresiile de călătorie în aceste două volume.

În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începînd cu 1956 reintră în viața literarã printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămînalul cultural Contemporanul.

Începînd cu anii 1955-1956 și pînă la moarte (12 martie 1965), el va fi ”reabilitat” și se vor formula numai aprecieri pozitive privind angajarea sa civică, activitatea sa de intelectual democrat din perioada interbelică. Își retipărește aproape întreaga operă, cu excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru, este înconjurat de onoruri, e premiat și omagiat.

În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsînd ”o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).

Marin Preda (n. 5 august 1922, Siliștea-Gumești, județul Teleorman — d. 16 mai 1980, Mogoșoaia) a fost un nuvelist, romancier, scriitor și director de editură român.

La 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, plasa Balaci, județul Teleorman, se naște Marin Preda, fiu al lui Tudor Călărașu, ”de profesie plugar", și al Joiței Preda. Copilul va purta numele mamei, întrucît părinții nu încheiaseră o căsătorie legală, numai astfel Joița Preda putea primi pensie în continuare ca văduvă de război. Joița venea cu două fete din prima căsătorie: Măria și Mița (Tita). Tudor Călărașu avea și el trei băieți cu prima soție care-i murise. Copilul Marin Preda își petrece copilăria în această familie numeroasă care – în ciuda celor două loturi de pămînt ”primite la împroprietărire” – nu este lipsită de griji.

În septembrie 1929, învățătorul Ionel Teodorescu îl înscrie pe Marin Preda în clasa I, însă tatăl, care și-a dat copiii la școală numai la vîrsta de 8 ani, nu-l lasă să frecventeze. Anul următor este reînscris în clasa I, la Școala primară din satul natal. Dar, ca în orice familie de la țară, copilul participă și la treburile gospodărești (păzitul vitelor, munca la cîmp), ceea ce face ca în primele clase să absenteze adesea de la școală. Dar treptat-treptat, se dovedește printre elevii cei mai buni din seria sa, obținînd premiul cu coroniță (scenă evocată în Moromeții).

Anul 1933 – 1934 (clasa a IV-a) este unul dintre cei mai grei din viața școlarului: tatăl nu-i mai poate cumpăra cărți și se îmbolnăvește de malarie. Învățătorul îi arată multă bunăvoință, îl ajută să termine anul școlar și-i împrumută cărți. Cînd nu găsește cărți noi în sat, merge să împrumute în comunele vecine: ”Cum adică - exclamase odată tatăl surprins - să faci treizeci de kilometri pînă la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Și să-l fi pus la o treabă mai mică decît asta, ar fi ieșit gălăgie mare...”. Cu rugăminți repetate și insistențe, obține de la mama sa promisiunea că îl va convinge pe tatăl său să-l dea la ”școala de învățători”.

Între 1934 – 1937 urmează clasele V – VII, avîndu-l ca învățător pe Ion Georgescu din Balaci, un sat vecin. Dascălul își va reaminti la bătrînețe că elevul Marin Preda ”era un visător în clasă”, dar ”se descurca bine, la scris”, la o temă dată despre Unirea Principatelor făcînd o ”lucrare senzațională”.

Termină clasa a VII-a cu media generală 9,78. Examenul pentru obținerea certificatului de absolvire a șapte clase îl susține la Școala de centru din Ciolănești (o comună la zece kilometri distanță de Siliștea-Gumești). La 18 iunie i se eliberează certificatul nr. 71 de absolvire a șapte clase primare, cu media generală pe obiecte 9,15.

În 1937, evitînd Școala Normală din Turnu-Măgurele (pe atunci, reședința județului Teleorman), unde taxele erau prea mari, se prezintă la Școala Normală din Cîmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei. Tatăl intenționează acum să-l dea la o școală de meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroși, de la care elevul Marin Preda își procura cărți, și îl duce la Școala Normală din Abrud, unde reușește la examenul de bursă cu nota 10. Se integrează vieții de normalist internist, este mulțumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni și petrece vacanța de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud.

În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde își continuă studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română și chiar matematici. În ședințele Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanțiu, care îi prezice că ”va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății scrie și citește cîteva schițe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista școlii rămîne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viață transilvană vor fi evocați în ”Viața ca o pradă” și în ”Cel mai iubit dintre pămînteni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primește o repartiție pentru o școală similară din București.

În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare și ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiații ardeleni și se întîlnește cu siliștenii lui stabiliți în București. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în ”Delirul” și în ”Viața ca o pradă”.

La sfîrșitul anului școlar 1940-1941 (urmat și cu ajutorul directorului școlii), susține examenul de capacitate, însă datorită greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală.

În timpul verii nu mai revine în sat: ”Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: ”Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui '41-'42. Doar lucruri fără legătură, nefirești... N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde ”rămînea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.

În volumul colectiv de versuri ”Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia ”Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obține viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul ”Timpul”, în 1941.

În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu' în ziarul, la pagina literară ”Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicînd în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcîmul, Calul, Noaptea, La cîmp.

În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacție la ”Evenimentul zilei”.

Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai tîrziu, în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul ”România liberă”. În 1956 primește Premiul de Stat pentru romanul Moromeții. Un an mai tîrziu, în 1957, scriitorul efectuează o excursie în Vietnam. La întoarcere, se oprește la Beijing. În 1954 se căsătorește cu poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum. Au divorțat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care ulterior a emigrat în Franța la începutul anilor 70. Cu cea de-a treia soție, Elena, a avut doi fii: Nicolae și Alexandru. Apoi din 1952 devine redactor la revista ”Viaț raomânească”.

În 1970 - traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii. Romanul său, Marele singuratic, primește premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.

În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.

Apare ediția a doua a romanului Marele singuratic în 1976, iar în 1977 publică Viața ca o pradă, un roman autobiografic amplu care are drept temă principală cristalizarea conștiinței unui artist.

În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pămînteni. O lună mai tîrziu este ales deputat în Marea Adunare Națională.

Pe 16 mai 1980 moare la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia. Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS român ar fi dispărut. Familia sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea romanului Cel mai iubit dintre pămînteni și a survenit în condiții oculte.

Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani - d. 19 octombrie 1961, București) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este considerat unul dintre cei mai importanți prozatori români din prima jumătate a secolului XX. Opera sa se poate grupa în cîteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de aur sau Divanul persian, precum și o ultimă fază care corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.

Părinții lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu din Oltenia și Profira Ursache, fată de răzeși. Urmează gimnaziul "Alecu Alecsandru Donici" la Fălticeni. În timp ce studia la gimnaziu, în 1897, intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o monografie asupra lui Ștefan cel Mare, renunțînd, însă, din lipsă de izvoare istorice. Urmează apoi cursurile Liceului Național din Iași, iar la București studiază dreptul. Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897. În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața nouă alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnînd cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz.

Se stabilește la București, în 1904, se căsătorește, și va avea unsprezece copii. În același an are loc debutul editorial cu patru volume deodată - Povestiri, Dureri înăbușite, Crîșma lui Moș Precu, Șoimii - în care Sadoveanu manifestă predilecție deosebită pentru istorie. Nicolae Iorga va numi anul 1904 ”anul Sadoveanu”.

În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași. În acest an publică volumele Povestiri de seară (la Editura Minerva), Genoveva de Brabant, broșura Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobîndi pămînt ș.a. Colaborează la revista Sămănătorul, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iași, Viața Românească.

În anul 1919 editează, împreună cu Tudor Arghezi, la Iași, revista Însemnări literare. În decembrie, revista își anunță încetarea apariției: Viața românească își pornește iar munca pentru cultură și folos. Noi, cei de la Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre mijloace. În editura revistei ieșene publică volumul de nuvele Umbre și broșura În amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul, volumul Priveghiuri. Devine membru al Academiei Române în 1921.
În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin.

În 1928 publică povestirea Hanul Ancuței, aparținînd perioadei de maturitate a scriitorului, fiind un volum de 9 povestiri, o îmbinație ideală a genului epic și liric.
În anul 1936 Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa scot, începînd cu luna ianuarie, revista lunară Însemnări ieșene. La moartea lui Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu va evoca cu cuvinte elogioase personalitatea criticului de la revista Viața românească.

După anul 1947, scrisul său virează spre ideologia noului regim comunist, publicînd opere afiliate curentului sovietic al realismului socialist, celebre fiind romanul Mitrea Cocor sau cartea de reportaje din URSS Lumina vine de la Răsărit. Ca recompensă pentru această orientare, devine președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcția politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul regimului comunist și se bucură de toate privilegiile ce decurgeau din aceasta.

În anul 1948 publică romanul Păuna Mică, iar un an mai tîrziu în 1949, Mihail Sadoveanu este ales președinte al Uniunii scriitorilor. Cîțiva ani mai tîrziu, în 1952 publică romanul istoric Nicoară Potcoavă, capodoperă a genului. În 1954 publică volumul Aventură în lunca Dunării.

În anul 1955, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste. Mihail Sadoveanu a primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961.

Mihail Sadoveanu se stinge din viață la data de 19 octombrie 1961, fiind înmormântat alături de Eminescu și Caragiale.

Mircea Eliade (n. 13 martie S.V. 28 februarie 1907, București - d. 22 aprilie 1986, Chicago), a fost un gînditor și scriitor român. Filozof și istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade și al Jeanei născută Vasilescu. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu. Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în 1914, și și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei, în apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit pînă tîrziu în adolescență.

După terminarea învățămîntului primar la școala de pe strada Mîntuleasa, Eliade devine elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noica și Barbu Brezianu.

Devine interesat de științele naturii și de chimie, ca și de occultism, și a scris piese scurte pe subiecte entomologice. În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune. Unul dintre autorii preferați este Honoré de Balzac.

Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză, în particular începe să studieze persana și ebraica. Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P.Haşdeu. Prima sa operă a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase urmată de Cum am găsit piatra filosofală. Patru ani mai tîrziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.

La 20 noiembrie1928 pleacă în India, trăieste în Calcutta unde o întîlnește pe Maitreyi.

De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparținînd de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Eliade s-a distanțat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere la această perioadă critică din tinerețea sa. Anumiți exegeți ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de ideologia legionară, preferînd să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat semnătura și că unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale științifice. În ceea ce privește opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morții lui Corneliu Zelea Codreanu.

Începînd din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea "Loyola". Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre, primește mai multe doctorate honoris causa.

La 11 mai 1966 devine membru al Academiei Americane de arte și științe. Cîțiva ani mai tîrziu vizitează Suedia şi Norvegia şi participă la Congresul de istorie a religiilor.

În anul 1977 Mircea Eliade primește premiul Bordin al Academiei Franceze. Iar în anul 1985 devine Doctor Honoris Causa al Universităţii din Washington.

În ultimii ani de viață, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editînd cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunînd contribuții pentru ultimul volum de istoria credințelor și proiectînd un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar.

Mircea Eliade a murit la vîrsta de 79 de ani, la 22 aprilie 1986, la Chicago, a fost incinerat la Capela Rockfeller din Hyde Park.

Camil Petrescu (n.22 aprilie 1894 — d. 14 mai 1957) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămîne în literatura noastră în special ca inițiator al romanului modern.

S-a născut la București, la 22 aprilie 1894. Este fiul lui Camil și al Anei Cheler. A rămas orfan de ambii părinți și a fost crescut la o doica din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul "Sfîntul Sava" și la Liceul "Gheorghe Lazăr" din București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București. Își ia cu brio licența, cu calificativul "magna cum laude", în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu . Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată "Modalitatea estetică a teatrului". A publicat un studiu în lucrarea "Istoria filosofiei", coordonată de N. Bagdasar, legat de un cîmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl.

Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul Raul D.

Între 1916 - 1918 participă ca ofițer la primul război mondial, iar experiența trăită acum se regăsește în romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" (1930). În 1916, e mobilizat și pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăși în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german își pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum își notează în Jurnal: "Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc. Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează “în șoaptă” eu rămîn vecinic absent". Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la București.

Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stînga, N. D. Cocea e modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor și a eroului său, Ladima, din romanul Patul lui Procust.

Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante ale Modernismului european, "Patul lui Procust".

În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista doar 10 luni, iar din 1947 este ales membru al Academiei Române.

Moare la 14 mai 1957, la București. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu "Un om între oameni" rămâne neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza sec romanul, drept "o întreprindere jalnică". Motivul este simplu, Camil Petrescu a îmbrățișat principiile realismului socialist și a devenit unul dintre cîntăreții noului regim comunist. A adus contribuții novatoare în poezie, în tehnica romanului și a teatrului românesc.

Camil Petrescu, personalitate multilaterală, s-a manifestat creator în cele mai variate direcții ale culturii. Cu vădite și temeinice aplicații spre filosofie, formația spirituală a scriitorului și-a pus amprenta asupra creației sale literare.