Lectura by Maxim Raisa

„Pe apa sâmbetei” de Ioana Vulpescu

maximraisa — 2022-03-24 11:20:44 UTC

Personajele: Florena Diaconu - personaj principal, tehnician-dentist, tipul femeii intelectual, care conștientizează valoarea cărții și evaluează prin insistența de a cunoaște cât mai mult.
Nicolae Dănescu - medic dentist - omul de care s-a îndrăgostit Florena și pe care îl iubește cu toată ființa. Dragostea lor frumoasă rămâne o taină pentru ei doi, deși despre ea își dă seama feciorul lui Nicolae - Mihai, care o rspectă pe Florena pentru lumea sa lăuntrică, pentru cumsecțdenia sa și mărinimia de care dă dovadă.
Gogu Eremia - moșul, fratele mamei lui Florena, persoana care o iubește pe nepoată și îi este alături de fiecare dată când este nevoie.

„Fluterele alb” de Nicu Niculaescu

maximraisa — 2022-07-12 14:05:27 UTC

Mesajul romanului evidențiază valoarea supremă a sufletului omenesc, unicul frumos și demn de apreciat. Uneori, el rămâne nevăzut, necunoscut, pentru că exteriorul e defect, urât, respingător. Personajul principal, Maxim, înțelege că soția sa a fost cea mai prețioasă persoană în viața sa abia la sfârșitul romanului, când se întoarce acasă după ce își revine din „moartea clinică„ (a fost lovit de un criminal, coleg din grupul din care făcea parte și el). O găsește însângerată și schilodită de criminali. Ar fi dat orice ca să o salveze, dar nu a fost cu putință. Mila (Alim) moare în brațele sale. Maxim a trăit cu ea din interes, căsătorindu-se pentru a pune mâna pe banii tatățui acesteia - Ivan Tarasov, dar, intrând în familia lui, devine un criminal, ucigând fără remușcare perosanele indicate. Atunci când Tarasov se sinucide, viața lui nu mai este protejată și criminalul numit Hitler îl „ucide”. Maxim supraviețuiește, dar în timp ce zace fără cunoștințe, însoțit de bătrânul Lillium pe muntele Sufletului, desoperă un adevăr: Omul nu poate trăi în afara conștiinței sale, omul fără conștiință este un ratat. Dragostea e capabilă să descopere sufletul frumos al unei ființe aparent urâte, dacă conștiința își propune să observe aceasta.

Mila: „Cine avea să-şi lege viaţa de a mea, urma să aibă parte de un destin sardanapalic, petrecându-şi restul zilelor numărând bani şi bând coniac de cinci decenii vechime. Averea tatei era unicul meu punct forte care mă mai ţinea în lupta pentru măritiş. Dacă ,frumuseţe nu e, atunci bani să fie”

Era un băiat chipeş şi puternic, lângă care m-aş fi simţit în siguranţă toată viaţa. Dar el, cum s-ar fi simţit lângă mine? 28 Îmi spusese că-s frumoasă. Nu mă minţise cumva? Şi dacă mă minţise, atunci ce urmărea el de fapt?

Maxim îi mărturisește lui Filip (fratele său):
– Dorinţa-mi de a fi bogat poate deveni realitate. – Serios? – Da. O mai ţii minte pe Mila, fata aia cu ochii încrucişaţi? – Desigur. – Păi, o să mă însor cu ea. – Serios?! – Da! – Te iubeşte? – Mă va iubi. – Dar tu o iubeşti? – Eu, Filipe, nu am iubit pe nimeni niciodată. Eu nu ştiu ce înseamnă iubire. – Aşadar, vrei s-o faci din interes?! – Ce contează? Dacă mă bag în familia ei, îţi dai seama de câte avantaje vom beneficia? După ce mă pun pe picioare, te voi ajuta şi pe tine. – Nu fi naiv. Cum vei trăi alături de o femeie pe care nu o iubeşti? – Asta nu e o problemă. Facem nunta, îi dăruiesc doi - trei copii şi cu asta basta. Pe urmă, mai vedem noi. mportant este să reuşesc să-mi bag şi eu labele în sacul cu bani al familiei sale (...) – E doar o himeră, nimic mai mult. Taică-său trebuie să fie un tip foarte vigilent. Până să-i devii ginere, îţi va urmări fiece mişcare. Relaţia dintre un tip sărac, dar frumos, cu o fată bogată, dar urâtă, va trezi multe suspiciuni. Nu crezi? – Ei şi? Voi juca teatru, că doar mă cunoşti, sunt un actor desăvârşit. – Te bagi într-un joc extrem de periculos. – Ştiu, dar nu pot renunţa la ideea de a fi şi eu un om înstărit. – Fă ce vrei, dar în locul tău, aş căuta o fată de teapa mea. Aspiri la prea mult. – Toţi avem dreptul la fericire, iar fericirea eu o găsesc numai şi numai în bani.

Bilețel în flori: „Mila, dacă însemn ceva pentru tine, dă-mi te rog măcar un bip. Te iubesc!”

Eşti tu suficient de înţeleaptă ca să deosebeşti iubirea de interes? mi se adresă mama într-o zi.

Eu… nu eram frumoasă. Dar oamenii urâţi nu au dreptul oare şi ei la fericire? În faţa ei, a fericirii, toţi suntem egali. Nu? Gândurile astea mă nenoroceau rău de tot. Şi eu, naivă fiind, crezusem că de îndată ce-mi voi găsi perechea, voi avea parte de o viaţă reconfortantă. Dimpotrivă. Când iubeşti pe cineva prea mult, începi, puţin câte puţin, să-i urăşti pe alţii. Eu, în mod absolut inconştient, îmi uram şi îmi bănuiam mama de lucruri pe care cu siguranţă nu mi le-ar fi făcut niciodată. Uram pe oricine lua vorba de Maxim, plasându-l imediat în categoria indivizilor periculoşi care vor să-mi tulbure beatitudinea.
Tata Milei : Învaţă să te descurci în viaţă de la oameni alde mine, nu de la nişte rataţi cu titluri universitare.”

Valoarea banilor pentru Maxim: Dacă iubirea faţă de o femeie sau faţă de un bărbat este finită, atunci iubirea de bani rămâne fixă şi eternă în inima omului. A iubi banii nu înseamnă a-i şi avea. Cu cât mai puţini ai, cu atât mai mult îi iubeşti. Muşamalizându-mi adevăratele intenţii, am reuşit să câştig încrederea celor mai bogaţi şi mai suspicioşi indivizi pe care îi cunoscusem vreodată: Aliona şi Ivan Tarasov, părinţii Milei.
Gândul că foarte curând îmi voi lega viaţa de o persoană pe care în adâncul inimii nu o iubeam, mă înfiora, mă făcea să transpir.

Tata Milei (Ivan Tarasov): Maxim, preferi să trăieşti în sărăcie? mă întrebă el cu fermitate. Căsătorindu-te cu fiica mea, nu visa s-o duci bine fără să munceşti. Viaţa e o luptă continuă, dragă ginere! Nu ucizi, eşti ucis. Foarte multă lume este indignată pe soartă că nu le oferă nicio şansă. Ţie ţi-a oferit una, iar tu dai cu piciorul în ea. Ai posibilitatea să câştigi şi cinci mii de dolari pe noapte. – Cinci mii? ... Spera să mă transforme într-un asasin care să se ocupe de treburile murdare ale unei grupări criminale de care, spre marea mea surprindere, nu auzisem niciodată.

(Maxim beat) Limba-mi, slobodă ca o vacă pe imaş, începu să articuleze cuvinte permise şi nepermise. Fără să-mi dau seama, povestisem tot ce ştiam despre Tarasov, despre banii pe care acesta mi i-a dat, despre oferta lui…
Cel mai mult însă, mă impresionase micul cadou de formă dreptunghiulară oferit de dulcea mea prietenă Nadejda care, nu era decât o minunată carte de lepidopterologie, scrisă de Maxim Uscov. Ea nu uitase de hobby-ul meu, unicul, de fapt, prin care simţeam că respir, că trăiesc… Fluturii constituiau principala mea slăbiciune.

Din ziua nunţii, de când îmi pierdusem fratele, devenisem un alt om – un om nou, dominat până în măduva oaselor de un diabolic spirit de vendetă, de un gând ce mă forţa continuu să dau start unei serii de omucideri printre oamenii din jurul lui Tarasov, în speranţa că printre cei măcelăriţi se va nimeri şi asasinul care l-a asfixiat pe Filip.

Ea (Mila)se născuse ca să mă iubească doar pe mine. Eu însă, mă născusem ca să iubesc toate femeile. Aveam în suflet atât de multă „dragoste”, încât de câteva luni bune, în plină taină, îi dăruisem o parte din ea şi Alionei Tarasova (mama Milei).

Ivan Tarasov (tatăl Milei) – Poţi trăi şi o sută de ani, dar dacă nu faci nimic, degeaba trăieşti. „Durata vieţii se măsoară în fapte, nu în timp”, a spus Seneca, şi nu s-a înşelat. „E vorba să facem ceva cu viaţa care ne este dată, să n-o lăsăm pe ea să se facă singură”, a zis filozoful român Constantin Noica. Măi, câtă dreptate au oamenii ăştia, însă mai nimeni nu-i ascultă. Nu mai puţină dreptate a avut şi Robert J. McKain, care a spus: „Motivul pentru care majoritatea ţelurilor majore nu se împlinesc este faptul că ne pierdem timpul dând prioritate lucrurilor de importanţă secundară”. Problema mea este că nu am realizat nici lucrurile de importanţă secundară. Sunt un ins ratat. Măcar bine că acum, în cel din urmă ceas, l-am cunoscut pe Dumnezeu. Graţie lui, mi-am salvat sufletul. Fă ceva cu viaţa ta, fiule (ginerului)

Mama: Muncind mereu în locul cuiva, acesta, după o vreme, obişnuindu-se cu generozitatea noastră, va deveni leneş. Dând mereu bani cuiva, acesta, după o vreme, nu va mai vedea necesitatea de a munci ca să adune propriii săi bani. Binele tău faţă de cel ce ţi-l solicită, poate deveni un rău iremediabil. ***
– Pentru lucrurile mari oferite cuiva, nu cere ca răsplată lucruri mici.
***
Din cauza mărinimiei mele, ajunsei să fiu socotită proasta casei şi a mahalalei, care se jertfeşte pentru toţi, fără s-o roage cineva. Devenisem o samariteană batjocorită, dispreţuită. Ca să le demonstrez 88 că pot fi şi altfel, i-am trimis pe toţi naibii, începând să-mi port de grijă numai şi numai mie. S-a produs un adevărat miracol. Începusem să fiu respectată.

Maxim: Dacă nu săvârşeam greşeala primei şi neinspiratei căsătorii, realizată din interes, nu din iubire, probabil că anume pe Alim aş fi ales-o de nevastă. Păcat că soarta s-a codit, scoţându-mi-o în cale cam târziu.

– Alim, îmi cer iertare pentru ce-ţi voi spune, dar nu pot să nu ţi-o mărturisesc. – Te ascult, şopti ea relaxată. – Îmi placi! Mi-ai picat dragă de cum te-am văzut, încă de ieri, când râdeai de mine, dar abia azi am priceput că ceea ce simt pentru tine nu-i altceva decât iubire. – Maxim, încetează, îmi ceru ea încruntându-se. Nu ai voie să spui aşa ceva. – Jur că te iubesc, insistasem eu, ridicându-mă de pe pietroi. Peste măsură de nedumerită, Alim îngheţă cu replica în gură. – Da, te iubesc, şi ştiu că şi în inima ta a înmugurit iubirea. Mă apropiasem de făptura sa, luându-i mâinile micuţe, de o fineţe rară, într-ale mele, mari, butucănoase. – Destinul a făcut să ne-ntâlnim! Crede-mă! Dacă ştiam unde trăieşti, de mult te-aş fi găsit. Ah, cât de frumoasă şi de candidă eşti!
***
Pe ea nu o iubesc. Nici nu am iubit-o vreodată. Este un monstru de femeie cu chip urât, ca de balaur. Trăiesc alături de ea din cu totul alte motive.
***
– Acest lac poartă numele de Oglinda Spiritelor şi toţi cei care se uită în el, dar te asigur că toţi suitorii se uită, nu-şi văd chipul lor exterior, ci pe celălalt.
***
Lilium: – Ar fi trebuit să-ţi dai seama şi singur. – Să-mi dau seama de ce? – De faptul că Alim este spiritul Milei, dragul meu Maxim. Iar tu, cel ce stai acum în faţa mea, eşti cel dinlăuntrul cărnii tale.
***
– Păi, eu vreau să scap de monstru. Vreau să fiu curat. Vreau să fiu frumos la spirit, aşa cum este Mila. – Nu există aşa ceva, să vreau, dar să nu pot. Pleacă. După nefericita încercare de pe Înalta Conştiinţă, nebăut şi nemâncat, obosit şi îngheţat, îmi venea din ce în ce mai greu să ascult vorbăria plicticoasă a bătrânului. – Vreau să mă schimb, bătrâne, dar nu voieşti să mă ajuţi. Pe deasupra, mă mai şi alungi de-aici.
***
Maxim, revenindu-și după lovitura primită:
De vreme ce-mi cruţaseră viaţa, lăsându-mi şi maşina la îndemână, rezulta faptul că eram încă tre-buincios colegilor mei. Nu ştiam însă cât de util aveam să le fiu după găsirea mult căutatei chei. Acum altcineva era şeful şi, pentru că aveam în spate păcatul uciderii a cincisprezece indivizi incomozi, acestuia îi putea trăsni oricând prin minte că şi eu sunt bun de pus în raclă. Acest lucru se putea întâmpla chiar în ziua în care aveam să le ofer cheia. Odată cu moartea mea murea şi taina celor cincisprezece omucideri. Moartea mea ar fi fost o afacere bună pentru toţi...
Lovitura primită în cap ar fi putut fi o firească consecinţă a ieşirii din fire, de moment, a lui Hitler. Atâta tot. Sau poate nu? „Oare nu cumva m-au adus aici, crezându-mă mort? Dacă e aşa, atunci va trebui să-mi fac apariţia în oraş, într-un mod cât se poate de discret .
... „Minţeam că te iubesc, iar tu, naivă, întotdeauna m-ai crezut. Te alintam cu daruri scumpe, cu vorbe mieroase, cu flori mirositoare… Te bucurai de toate fără însă să observi cu câtă scârbă şi indiferenţă o făceam. Erai atât de îndrăgostită, încât îmi luai drept compliment până şi ocara. Totuşi, dragă Mila, am intrat în viaţa ta, nu pentru că-mi plăceai, ci pentru că tânjeam după averea familiei tale. Respectul ce ţi-l arătam a fost curată prefăcătorie. Îmi pare rău, dar a trebuit să câştig cumva încrederea suspicioşilor tăi părinţi... Dar am căzut în nesimţire şi am avut un vis revelator, un vis al adevărurilor absolute. Un vis în care ţi-am descoperit adevăratul chip şi, să-ţi spun drept, în lume eşti fără pereche. Te numeai Alim şi, după cum îmi stă în fire, mă îndrăgostisem ... u. Dacă ai suflet cu chip de monstru, atunci frumuseţea nu înseamnă nimic din toate astea
„Ah, Mila! De-ai şti ce luptă se dă acum în mintea mea... Te-am cunoscut altfel în vis şi idee n-ai cât de mult aş vrea să fii aşa aievea. Orice bărbat s-ar amoreza de tine. De fapt… nu asta îmi doresc, pentru că atunci voi deveni peste măsură de gelos. Rămâi, mai bine, fermecătoare înlăuntrul tău, iar dintre toţi eu să fiu singurul cunoscător al astei taine.

***
Neputându-mi ţine în frâu scepticismul, începusem să lăcrămez: cel dintâi plânset pentru Mila. Împotriva voinţei şi a închipuirilor mele, îmi trecu prin minte funestul gând că acest dintâi plânset ar putea fi şi ultimul. Dar, n-ar fi fost deloc corect să-mi pierd jumătatea, mai cu seamă acum, când trecusem peste toate stăvilarele puse-n calea mea de viaţă până să-nţeleg esenţa iubirii pure. – Mila, vreau să-ţi mărturisesc ceva. – Ah, cât e de frumos aici, trilui ea entuziasmată. Glasu-i adineauri stins, prinse iar viaţă. Mă întrerupsese parcă intenţionat, ca şi cum ceea ce voiam să-i spun, nu ar fi avut nicio însemnătate pentru ea. – Ascultă-mă, scumpo. Ceea ce-ţi voi mărturisi acum, este foarte important pentru noi amândoi. – Vai, ce frumuseţi! – Unde e frumos? Despre ce vorbeşti? Spusa sa mă alarmase foarte mult. – Niciodată nu am văzut atâţia fluturi. Albiliţe, mahaoni, lămâiţe, ochi-de-păun-de-noapte! Uite şi un fluture-strop-de-sânge! În pofida suferinţei ce-o trăia, nu mai văzusem atâta fericire pe chipul ei. – Mila! Rezistă, scumpo! 133 – Văd şi fluturele-scaieţilor. Acesta migrează la fel ca păsările călătoare. El este unul dintre cei mai importanţi migratori ai lepidopterelor. Incredibil, explodă ea. Mi s-a aşezat pe umăr un fluture-cap-de-mort. Îl vezi, Maxime?
...
– Chinezii consideră fluturele un simbol al imortalităţii, continuă Mila să mă uimească prin multitudinea de informaţii şi, totodată, să mă întristeze. Iar fluturele alb, reprezintă spiritul morţilor. Al morţilor, morţilor… – Mila! Mila! Revino-ţi!... Te iubesc, Mila
***
În copilărie credeam că orizontul este capătul pământului. Mai târziu însă, am aflat că el nu-i decât năframa altor orizonturi. La fel şi moartea. Ea nu semnifică sfârşitul. Ea este năframa altor vieţi. Mila a murit ca să trăiască, iar eu trăiam nu ca să mor, ci ca s-o iubesc tot restul zilelor mele pe acest pământ.

***
Nu aveam pe nimeni lângă mine. Rămăsesem doar eu şi cele câteva milioane de ruble ale mele. Dar ele nu mă puteau opri din plâns. Nici să râd nu mă făceau. Nimerise cel care a spus că „Fericirea locuieşte mai mult în inimă decât în pungă”. Ce folos că aveam buzunarele pline, dacă sufletu-mi era gol? Se golise de prezenţa oamenilor dragi, de înţelegerea şi de sfaturile lor.
***
Şi toată tragedia pornise de la cheia aia blestemată, pe care dacă Tarasov le-o dădea subalternilor săi la timp, Mila nu ar fi murit, iar eu… eu nu aş fi fost lovit în cap, nu aş fi avut visul, nu aş fi cunoscut iubirea adevărată, nu aş fi văzut monstrul din mine...
Sfârșitul:
Tot atunci, chiar deasupra feţei sale îmbălsămate, surprinsei cum zboară un fluture. Un fluture care nu avea ce căuta în acel arctic frig al toamnei. – Un fluture alb! Îl vede cineva? îi întrebasem mirat pe cei aflaţi în preajma mea.

Nunta în cer de Mircea Eliade

maximraisa — 2022-07-14 17:01:03 UTC

Mavrocordat - personajul principal, scriitor
Romanul „Tinerețea Magdalenei”
Ileana
„Am văzut că are fruntea înaltă și tâmplele ușor arcuite, iar culoarea părului, castanie, stinsă, o făcea să pară mai matură”

„Nu m i s-a părut prea frumoasă”, „…m-a impresionat o foarte ușoară oboseală în priviri”

„Fata aceea era făcută pentru tovărășie, pentru nuntă…”

„Mai târziu mi-am dat seama că nici o dragoste, nici o pasiune, nici o unire de până atunci nu fusese desăvârșită; răpirea aceea nu o mai cunoscusem…”

„… umbrele ochilor și obrazului îi descopereau o fragilitate plină de farmec, parcă te-ar fi invitat s-o ocrotești, mângâind-o, sărutând-o…”

„Atunci am aflat că se născuse într-un oraș de frontieră, fusese educată numai la călugărițe, și am înțeles de ce mă izbise, în clipa când am văzut-o, totala ei lipsă de frivolitate, de ce nu semăna cu niciuna din femeile capitalei, atât de frumoase, dar construite din atâtea linii frânte”

„Mi-a spus doar că îi plac cărțile în care se vorbește despre copilărie, despre internate și pensioane severe; poate pentru că se regăsea în ele, își regăsea copilăria ei tristă, de orfană, silită să-și petreacă vacanțele într-o casă mare, rece, sub ochii uscați ai bunicii și ai mătușilor” (comentarea figurilor de stil).

„—l … Și vreau mai ales să-ți spun că eu de-abia m-am vindecat de o mare, unică dragoste și că mă simt bine așa cum sunt acum.(…) Mult mai bine, adăugă după o scurtă pauză. Cred că mi-ar fi foarte greu să mai iubesc vreodată , dacă nu de-a dreptul imposibil. (…) Iar orice altceva e peste putință, adăugă ea repede, ca și cum ar fi încercat să se apere.”

„Ileana se născuse numai și numai pentru mine”

„—Mi-a spus (doica) că voi avea la început o dragoste mare, care mă va aduce aproape de moarte. Apoi târziu, când voi fi crezut că sunt pentru totdeauna vindecată, voi întâlni o alta, și mai mare dragoste și atunci voi fi fericită, voi fi foarte fericită… „ Să mă feresc de dragostea asta, să mă feresc de tine…”

„Amâna, fără motiv, plecarea, formele căsătoriei noastre. O interesau mai mult planurile cărților mele și mă ruga să-i dau voie să parcurgă manuscrisele”

Mavrodin
„Aș fi vrut să cânt, atât. O melodie necunoscută, luminoasă” (înțelegând că este îndrăgostit”

„Viața mea se scursese până atunci fără drame, fără zguduiri prea mari. Întâmplări, aventuri, călătorii, vacanțe cu prieteni și prietene, amante cu pasiuni efemere, fără toxine… O viață de muncă, voluptăți și mare, bărbătească libertate” (figura de stil)

„…cât de mult o iubeam și cât de urgentă era prezența ei întregii mele vieți”

„Acum simțeam, într-adevăr cât de încet curge timpul, cât este de cumplit să aștepți să treacă timpul” (motivul)

Creația
„Își dădea seama că în curând mă va cuprinde vechea mea patimă și că atunci munca mă va fura de lângă ea ceasuri și zile întregi. Știa că setea mea de creație , de scris, a fost numai adormită, că ea nu va putea f definitiv stinsă.”

„Mi-era greu să mă controlez și nu puteam obține acea perfectă izolare față de lumea dinafară, preliminară oricărui act de creație”

„De altfel, cred că nicio creație artistică nu e cu putință într-o stare de plenitudine și euforie”

„Mă obișnuisem de mult cu gândul că sunt un artist și că nu pot avea decât filiație spirituală. (…) Pentru mine, artistul era un tip uman bine definit; avea anumite drepturi și licențe, dar avea și foarte multe datorii față de el însușii, față de artă și destinul său.”

„Ca și un călugăr menit contemplației, artistul era blestemat să rămână singur, fără urmași…”

„Mi se părea că, alături de o femeie care și-a devenit soție, nu mai ai dreptul să compui așa cum te îndeamnă actul pur al creației. Capeți, prin căsătorie, o nouă demnitate civilă, care turbură intuiția artistului. Pe de altă parte, înțelegeam artistul ca un om în veșnică disponibilitate, creator de valori estetice și atât.”

„Știam mai dinainte cât de cumplită este pentru mine această muncă. Știam că voi rămâne zile și nopți de-a rândul închis în casă, măcinându-mi tinerețea, chinuindu-mă, veșnic nemulțămit de aceea ce scriam. Nu mai eram la prima carte și cunoșteam toate etapele creației; căci după neliniștea preliminarie, după izolarea aproape totală față de tot ce mă înconjoară, urma o poftă frenetică de scris, care se stingea însă după primele zile de lucru. Către sfârșitul cărții, munca devenea strivitoare

Barbu Hasnaș
„Urmam studii de inginerie în Franța. Un unchi al meu, fratele mamei, îmi trimetea lunar o bursă care îmi ajungea exact ca să-mi duc zilele. Părinții mei fuseseră bogați, Dar tata a murit tânăr, când eu nu terminasem încă clasele primare. și mama n-a știut să administreze averea.”

„Nu eram un student prea strălucit și nici nu-mi plăcea nici cariera pe care mi-o alesesem. Aș fi voit să mă fac ofițer, dar știam că meseria asta nu-i plăcuse mamei. Declararea războiului a însemnat pentru mine zorile unei vieți noi. M-am înrolat voluntar (…) mă obișnuisem cu războiul, mă obișnuisem foarte repede cu gândul morții (…) Eram orfan, nu aveam frați și singurul meu prieten, un coleg de școală, murise în primul an de război. Eram fericit că pot lupta ca ofițer în armata franceză ”

„În foarte scurt timp murise și unchiul meu și am moștenit o avere destul de mare” „Puțin după 1921 ajunsesem un om bogat, ambițios: împlinisem 30 de ani”

„Ne-am căsătorit peste o lună, la Paris. Aș fi vrut să fac o mare sărbătoare din evenimentul acesta, dar ea m-a rugat mult să nu invităm decât niște prieteni, majoritatea străini”

„ Nu-mi dădeam seama ce spun. Uitasem în acele clipe toată dragostea mea, uitasem cât de fericit fusesem lângă Lena . (…) În clipa aceea nu mă stăpânea decât pofta de a-i face rău, de a o chinui” (…) „Dar cum am rămas singur, o cumplită remușcare începu să mă macine. Remușcare și în același timp o nevoie obscură de a mă umili, de a-i spune cât de mult o iubesc, cât de mult sufăr din pricina ei”

„Eram într-adevăr o pereche în aparență perfectă: ea, frumoasă, inteligentă, onestă – eu, un bărbat agreabil, bogat întreprinzător.”

„ – Sunt nefericit, i-am spus, asta e tot…” (Hasnaș i se destăinuiește unui prieten)

„– Lena mă iubește tot atât de mult pe cât o iubesc și eu, adăugai, ghicindu-i gândul (prietenului). De asta nu mă voi putea îndoi niciodată. Față de celelalte soții, pe care le cunosc eu, e o sfântă. Și eu o iubesc, de fapt, de-abia acum am iubit cu adevărat”

„Mă convinsesem că Lena suferă, și asta parcă limpezise puțin amara mea turburare”

„nu puteam crede că dorința mea de a avea copii o făcuse să se despartă cu atâta brutalitate. (…)se schimbase ceva în dragostea noastră și nu izbuteam să ghicesc ce se schimbase…”

Lena
„O priveam cu multă atenție. Mi se părea că nu e deloc la locul ei în casa aceea. (…) Avea părul tuns scurt, băiețește, ca toate celelalte fete, dar coafura aceasta îi dădea, ei, un aer de studentă din romanele rusești, o făcea parcă și mai pură, căci îi lumina fruntea aproape artificial.”

„ – O fată foarte inteligentă, mi-a răspuns Clody”

„Ne-am căsătorit peste o lună, la Paris. Aș fi vrut să fac o mare sărbătoare din evenimentul acesta, dar ea m-a rugat mult să nu invităm decât niște prieteni, majoritatea străini”

„În clipa aceea nu mă stăpânea decât pofta de a-i face rău, de a o chinui. Dar ea continua să tacă, absentă. Nici nu plângea măcar. Rămase ca la început, împietrită” Nu mă privea. Observai că plânsese, ochii îi erau înlăcrimați”

„Eram într-adevăr o pereche în aparență perfectă: e4a, frumoasă, inteligentă, onestă – eu, un bărbat agreabil, bogat întreprinzător.”

„Era o scrisoare de adio, pe care, sunt sigur, o începuse de mai multe ori, ca să nu pară prea patetică și , în același timp, să rămână destul de prietenoasă”

maximraisa — 2022-07-31 11:06:51 UTC

Personajul principal, Antonio Fognini, este un medic chirurg cardiovascular, renumit pentru succesele sale în operarea pocienților bolnavi de inimă. Este căsătorit cu Marisa, prietenă din copilărie, dar o întîlnește pe Paula, pacienta de care se îndrăgostește cu adevărat. Povestea lor de dragoste a durat doar 6 luni, caci de ea află soția și Antonio o părăsește pe Paula. Marisa moare de cancer, iar Antonio se dedică total carierei, suferind în singurătate.
Acțiunea este relatată de însuși personajul narator, care este rugat de un editor al unei reviste italiene să își povestească istoria. După un timp de ezitare, acesta acceptă să-și scrie povestea, din care aflăm că o iubit cu patimă o pacientă, de care se îndrăgostește cu toată ființa.
O reîntâlnește după ce s-au despărțit „forțat”, pentru a-și salva căsnicia. Paula este foarte bolnava, pentru a supraviețui are nevoie de un transplant de inimă. Antonio o regasește în spital, fiind anunțat de fiica sa, Antonia, o fetiță de 8 ani, care s-a născut după despărțirea de Paula.
Povestea lor de dragoste renaște și este trăită frumos încă 4 luni. Operația de tranplantare este efectuată de însuși Antonio, la cererea acestuia. Inițial i se refuzase, fiind învinuit de malpraxis în tratarea mai multor pacienți. Antonio face operația cu succes, punându-i Paulei inima lui Carlo, socrul său și profesorul care i-a fost mentor. Totuși, dânsa moare după câteva ore, lăsându-l pe Antonio disperat.

Romanul impresionează prin elogiul adus dragostei, cea care l-a înălțat, dar și l-a distrus pe Antonio.

În special, dacă iubești, ai șansa ca mâine să mai apuci să deschizi ochii.
---
Am patruzeci de ani. Ai putea spune că, judecând după vârstă, am o experiență vastă și știu atât de multe lucruri încât sunt un mare binecuvântat.Timpul petrecut până acum, m-a învățat să nu mai pierd din vedere nimic, să fiu atent, să las lucrurile să se desfășoare, fără să le mai parcurg și eu mental.
---
Cine sunt eu? Un simplu chirurg cardiovascular, pe nume Antonio Fognini, un rătăcitor pe treptele vieții, care caută o iluminare firească.
---
Sunt acel individ invitat pe la mai toate emisiunile televizate de știri, reportaje pe care RAI 1, ITALIA 1 sau CANALE 5.
---
Sunt pur și simplu un maestru al tăierii, al operațiilor și al vindecării
---
”Iubire”. Cumva, de undeva, aflaseră despre ea, cea care îmi armonizase sufletul în nenumărate feluri, cea care mă scosese din planul meu diabolic de a-mi reteza destinul. Cea care mă iubise indiferent de comportament, atitudine și acțiune. Cea care...
---
sunt unul din cei mai buni chirurgi cardiologi din țară și că am ajuns la o vârsta fragedă la acest statut. De regulă un chirurg ajunge în ani buni de studiu și practică cu acest titlu onorific, dar iată, eu am demonstrat tuturor că în doar douăzeci de ani am reușit să fiu printre primii...
---
Antonia - „ o fetiță blondă cu ochii căprui, mari.”
---
(Antonia)— E vorba de mama mea. E bolnavă rău. Nu știu dacă mai are șanse de supraviețuire. Cel puțin, așa ne-a spus la urgențe. Și apoi ea m-a trimis la tine. ...
— Te credeam mai inteligent. Da, te cunoaște, și încă foarte bine. Numele ei este Paola, tată.
---
... m-am comportat ca un mișel, un antagonist ce zdruncină totul în calea lui și lasă fără suflare o lume întreagă.
... tot timpul pe care l-am petrecut fără ea a fost un chin menit să mă otrăvească. Î
---
Un copil este o viață, un copil este un suflet, o trăire, o dragoste nemărginită. Un copil este darul suprem al lui Dumnezeu, care stă și ne verifică destinele. Unul nemilos, dar bun câteodată. Unul care azi îți dă tot ce ai nevoie și mâine îți ia acel lucru cu o viteză precipitată. Un copil cu femeia pe care am adorat-o din adâncul ființei mele nestrămutate. Un copil căruia nu i-am văzut primii pași, primele căzături, victoriile și jocurile, murdăririle în ploaie, fascinația apusului de soare, cuvintele pline de candoare, acel madre și padre inocent, care ar fi făcut sufletele noastre să zburde de fericire.
---
Eu, eu sunt cel vinovat, cel care a lipsit din peisaj, cel care a părăsit-o, a aruncat-o, a lăsat-o singură, a abandonat-o, așa cum părăsești o clădire ce se apropie de demolare. Au trecu ani, opt mai precis, ani în care ea s-a chinuit să-i ofere fetei tot ce avea nevoie, i-a fost și tată și mamă și cu siguranță i-a povestit de tatăl ei, care iată!
---
Șansa la vindecare există. În teorie, la boala ei, nu va supraviețui mai mult de cinci-zece ani chiar și cu un transplant de inimă.
... vreau să cred că Paola se numără printre cei norocoși. Vreau să mă mint, să vizualizez, să sper, să cred în posibilitatea refacerii ei totale
---
Și mai sunt acele iubiri care nu te lasă să respiri, stau agățate de mintea și spiritul tău și nu îți permit să iei nici măcar o gură de aer de unul singur, nu cumva să le dai uitării.
---
Păcatul nostru a fost că ne-am iubit împotriva tuturor, a moralității, a Divinității. Am păcătuit fără să privim înapoi, sau să r
(Antonia): Tu nu meriți iubirea mamei mele! Nu ai fost alături de noi, niciun moment. Am știut de mic copil că tu ești tata. Te vedeam la televizor, în ziare și tu nu ai dat niciodată niciun semn de viață. Știi că te urăsc, nu?
---
Giuseppe și îmi spune, cu o voce moale, că o lasă pe mâinile mele dar reușita va fi egală cu zero.
---
Paola, o inimă nouă se îndreaptă acum spre tine, știu că a mea nu-ți mai ajunge și cu drag aș scoate-o din piept și ți-aș dărui-o ție dacă aș ști că suntem compatibili.
---
Vom găsi un donator, te vei vindeca, vom reuși să ne mutăm împreună, noi trei, așa cum trebuia să fie de la început.
---
Eram însurat cu Marisa, de ceva timp și personalitatea mea, frumos construită, nu-mi permitea să mă avânt într-o relație extraconjugală.
---
Pe Marisa o știu de când eram copiii și ne jucam amândoi în parcul de lângă bloc, vecini și prieteni deopotrivă.
---
. Atentă, plină de afecțiune, dornică de iubire așa era Marisa în adolescență. Iubise și înainte de mine. Un tip ce și-a bătut joc de ea și venea la mine deseori să-i fiu batista care îi șterge lacrimile.
---
Anii au trecut, încet dar sigur, iar după a 25-a mea aniversare am cerut-o de soție, pe Turnul Eiffel din Paris.
---
Dar iată, apariția Paolei îmi dădu toată viața peste cap. ...
O pasiune nebună pentru o altă femeie.
Marisa, fiind profesoară .
---
. Totuși, aveam năzuința că legământul pe care îl făcusem cu Marisa era sfânt. Și în plus, altceva mă mistuia mai puternic. Dorința de a deveni cel mai bun chirurg cardiovascular. Încă de mic copil, visul de a ajunge să vindec oameni, era mult mai puternic decât capriciile trupești.
---
Tipa asta știa inclusiv unde locuiesc, o știa pe Marisa, îmi putea face mari probleme. În preajma mea, nu mai avea ce căuta, clar. — Nu, nu sunt nebună. Doar dacă iubirea o poți declara o nebunie, atunci da, poți să spui că sunt nebună.
---
Paola ... A întrerupt studiile tocmai în anul doi, fiind obligată să muncească. S-a angajat ca menajeră la o familie de oameni înstăriți, până s-a săturat de gura lor. Trântită la pământ și-a căutat în alte locuri,
...
Ea este medicina mea, drogul cu care mă îmbat în fiecare noapte și în fiecare zi, gândul care nu piere și nu se distruge. Băutura cea mai răcoritoare. Acul care mă străpunge. Soarele care mă arde. Este totul și nimic în același timp! Este aerul și apa, pământul și focul. Este femeia pentru care aș ucide cu sânge rece pe oricine, dacă aș ști că așa o salvez și o las să mai respire.
---
Părinții ...
— Când erai mic, mic, te-am luat de la o casă de copiii.
Atunci îmi pică fisa de ce ei niciodată nu s-au arătat drăgăstoși cu mine și de ce nu m-au iubit cu adevărat.
---
Nu puteam ieși din mine. Nu eram eu. Niciodată nu dădusem într-o femeie. De ce în ea? — Tu să încetezi ! Niciodată să nu-mi mai spui mie să divorțez! Curvă nenorocită! Te-am primit în viața mea ca să mă răsplătești astfel? Te-am lăsat să mă ai, să faci ce vrei cu mine și acum tot tu ești victima ? Nesimțito! Nu las eu lucrurile așa! Și, ca să-ți fie clar, eu spun când punem punct, ai înțeles ?
---
Ca să fie bine în casă, în familie, trebuia să mă sacrific. Să îmi sacrific iubirea adevărată.
---
Locul de munca se transformase în plăcerea mea nevinovată, căutând mereu orice scuză, cât de mică să fiu prezent cât mai mult la spital.
---
Medicina pentru mine înseamnă mai mult decât celebritatea pe care o am acum.
---
M-am crezut atât de mare şi de tare, omul care rezolvă tot, care nu are nicio problemă profesional vorbind, care ştie să fie cel mai bun în ceea ce face.
---

Despre romanul „Sunt oare un călău?” de Lilia CalanceaVorbim despre romanul ce are în vizor o dramă: drama fiicii care își iubește tatăș mai mult decân pe mama, dar care suferă un eșec de conștiință în situația când vede o fotografie.Ne impresionează descrierea acelui univers din lagărul de concentrare, viața călăilor, viața gardienilor, care este una de coșmar și ni se face rușine pentru că asemenea monștri au putut să apară din rândurile poporului nostru.Romanul este construit în două planuri: 1. trăirile fiicii și 2. trăirile tatălui.Fiica - Margarita Costenko- Este oare vinovat tatăl că îi distruge viața fiicii sale? Putem medita asupra titlului?Despre călăicai: - erau sadici, demoni, care își găseau vocația de a ucide.- călăi, care au fost nevoiți să fie atroce, fiindcă n-au avut de ales.- Omul din spatele călăului este deseori diferit.Călăii nu de fiecare dată sunt naivi. Costenko era un tânăr foarte sensibil. El a avut noroc de Moroz – un călău instruit. Ștabul de ofițeri SS era elita. Aici nu outea și nu avea dreptul nimeni să greșească. Toți respectau legile, cerințele. Erau f. Bine plătiți. Pe vremea aceea, un salariu al unui călău se ridica la 2,5 mii euro (mărcile transformate).Ofițerii SS alegeau să fie fie călăi din mai multe motive, unul dintre care să nu meargă pe front.Lagărăle de exterminare erau organizate pentru o perioadă de 1 an.Scriitoare mărturisește că numele Costenko face parte din arbirele genialogic al familiei sale. Acest nume a fost găsit împreună cu altele în lista gardienilor ucraineni de la Treblinka. A fost un semn de întrebare pentru ea: „Ce caută acest nume în această listă?” Acestă întrebare a făcut-o să cerceteze.Mama lui Morozov a fost profesoară de limba rusă. Scriitoarea a avut și ea o profesoară de limbă rusă, care a avut un fiu despre care nu vroia să vorbească, plecat în război. În lista gardienilor a găsit numele și prenumele tânărului.- Care dintre personajele tată, fiică i s-a dat mai greu de construit?- Personajul Costenko a fost foarte greu de construit.- Despre romanul „Sunt oare un călău?” de Lilia CalanceaVorbim despre romanul ce are în vizor o dramă: drama fiicii care își iubește tatăș mai mult decân pe mama, dar care suferă un eșec de conștiință în situația când vede o fotografie.Ne impresionează descrierea acelui univers din lagărul de concentrare, viața călăilor, viața gardienilor, care este una de coșmar și ni se face rușine pentru că asemenea monștri au putut să apară din rândurile poporului nostru.Romanul este construit în două planuri: 1. trăirile fiicii și 2. trăirile tatălui.Fiica - Margarita Costenko- Este oare vinovat tatăl că îi distruge viața fiicii sale? Putem medita asupra titlului?Despre călăicai: - erau sadici, demoni, care își găseau vocația de a ucide.- călăi, care au fost nevoiți să fie atroce, fiindcă n-au avut de ales.- Omul din spatele călăului este deseori diferit.Călăii nu de fiecare dată sunt naivi. Costenko era un tânăr foarte sensibil. El a avut noroc de Moroz – un călău instruit. Ștabul de ofițeri SS era elita. Aici nu outea și nu avea dreptul nimeni să greșească. Toți respectau legile, cerințele. Erau f. Bine plătiți. Pe vremea aceea, un salariu al unui călău se ridica la 2,5 mii euro (mărcile transformate).Ofițerii SS alegeau să fie fie călăi din mai multe motive, unul dintre care să nu meargă pe front.Lagărăle de exterminare erau organizate pentru o perioadă de 1 an.Scriitoare mărturisește că numele Costenko face parte din arbirele genialogic al familiei sale. Acest nume a fost găsit împreună cu altele în lista gardienilor ucraineni de la Treblinka. A fost un semn de întrebare pentru ea: „Ce caută acest nume în această listă?” Acestă întrebare a făcut-o să cerceteze.Mama lui Morozov a fost profesoară de limba rusă. Scriitoarea a avut și ea o profesoară de limbă rusă, care a avut un fiu despre care nu vroia să vorbească, plecat în război. În lista gardienilor a găsit numele și prenumele tânărului.- Care dintre personajele tată, fiică i s-a dat mai greu de construit?- Personajul Costenko a fost foarte greu de construit.- Moroz a fost un personaj ușor de definit, ușor de plăsmuit.Moroz a fost un personaj ușor de definit, ușor de plăsmuit. Despre romanul „Sunt oare un călău?” de Lilia CalanceaVorbim despre romanul ce are în vizor o dramă: drama fiicii care își iubește tatăș mai mult decân pe mama, dar care suferă un eșec de conștiință în situația când vede o fotografie.Ne impresionează descrierea acelui univers din lagărul de concentrare, viața călăilor, viața gardienilor, care este una de coșmar și ni se face rușine pentru că asemenea monștri au putut să apară din rândurile poporului nostru.Romanul este construit în două planuri: 1. trăirile fiicii și 2. trăirile tatălui.Fiica - Margarita Costenko- Este oare vinovat tatăl că îi distruge viața fiicii sale? Putem medita asupra titlului?Despre călăicai: - erau sadici, demoni, care își găseau vocația de a ucide.- călăi, care au fost nevoiți să fie atroce, fiindcă n-au avut de ales.- Omul din spatele călăului este deseori diferit.Călăii nu de fiecare dată sunt naivi. Costenko era un tânăr foarte sensibil. El a avut noroc de Moroz – un călău instruit. Ștabul de ofițeri SS era elita. Aici nu outea și nu avea dreptul nimeni să greșească. Toți respectau legile, cerințele. Erau f. Bine plătiți. Pe vremea aceea, un salariu al unui călău se ridica la 2,5 mii euro (mărcile transformate).Ofițerii SS alegeau să fie fie călăi din mai multe motive, unul dintre care să nu meargă pe front.Lagărăle de exterminare erau organizate pentru o perioadă de 1 an.Scriitoare mărturisește că numele Costenko face parte din arbirele genialogic al familiei sale. Acest nume a fost găsit împreună cu altele în lista gardienilor ucraineni de la Treblinka. A fost un semn de întrebare pentru ea: „Ce caută acest nume în această listă?” Acestă întrebare a făcut-o să cerceteze.Mama lui Morozov a fost profesoară de limba rusă. Scriitoarea a avut și ea o profesoară de limbă rusă, care a avut un fiu despre care nu vroia să vorbească, plecat în război. În lista gardienilor a găsit numele și prenumele tânărului.- Care dintre personajele tată, fiică i s-a dat mai greu de construit?- Personajul Costenko a fost foarte greu de construit.- Moroz a fost un personaj ușor de definit, ușor de plăsmuit. Despre romanul „Sunt oare un călău?” de Lilia CalanceaVorbim despre romanul ce are în vizor o dramă: drama fiicii care își iubește tatăș mai mult decân pe mama, dar care suferă un eșec de conștiință în situația când vede o fotografie.Ne impresionează descrierea acelui univers din lagărul de concentrare, viața călăilor, viața gardienilor, care este una de coșmar și ni se face rușine pentru că asemenea monștri au putut să apară din rândurile poporului nostru.Romanul este construit în două planuri: 1. trăirile fiicii și 2. trăirile tatălui.Fiica - Margarita Costenko- Este oare vinovat tatăl că îi distruge viața fiicii sale? Putem medita asupra titlului?Despre călăicai: - erau sadici, demoni, care își găseau vocația de a ucide.- călăi, care au fost nevoiți să fie atroce, fiindcă n-au avut de ales.- Omul din spatele călăului este deseori diferit.Călăii nu de fiecare dată sunt naivi. Costenko era un tânăr foarte sensibil. El a avut noroc de Moroz – un călău instruit. Ștabul de ofițeri SS era elita. Aici nu outea și nu avea dreptul nimeni să greșească. Toți respectau legile, cerințele. Erau f. Bine plătiți. Pe vremea aceea, un salariu al unui călău se ridica la 2,5 mii euro (mărcile transformate).Ofițerii SS alegeau să fie fie călăi din mai multe motive, unul dintre care să nu meargă pe front.Lagărăle de exterminare erau organizate pentru o perioadă de 1 an.Scriitoare mărturisește că numele Costenko face parte din arbirele genialogic al familiei sale. Acest nume a fost găsit împreună cu altele în lista gardienilor ucraineni de la Treblinka. A fost un semn de întrebare pentru ea: „Ce caută acest nume în această listă?” Acestă întrebare a făcut-o să cerceteze.Mama lui Morozov a fost profesoară de limba rusă. Scriitoarea a avut și ea o profesoară de limbă rusă, care a avut un fiu despre care nu vroia să vorbească, plecat în război. În lista gardienilor a găsit numele și prenumele tânărului.- Care dintre personajele tată, fiică i s-a dat mai greu de construit?- Personajul Costenko a fost foarte greu de construit.- Moroz a fost un personaj ușor de definit, ușor de plăsmuit. Despre romanul „Sunt oare un călău?” de Lilia CalanceaVorbim despre romanul ce are în vizor o dramă: drama fiicii care își iubește tatăș mai mult decân pe mama, dar care suferă un eșec de conștiință în situația când vede o fotografie.Ne impresionează descrierea acelui univers din lagărul de concentrare, viața călăilor, viața gardienilor, care este una de coșmar și ni se face rușine pentru că asemenea monștri au putut să apară din rândurile poporului nostru.Romanul este construit în două planuri: 1. trăirile fiicii și 2. trăirile tatălui.Fiica - Margarita Costenko- Este oare vinovat tatăl că îi distruge viața fiicii sale? Putem medita asupra titlului?Despre călăicai: - erau sadici, demoni, care își găseau vocația de a ucide.- călăi, care au fost nevoiți să fie atroce, fiindcă n-au avut de ales.- Omul din spatele călăului este deseori diferit.Călăii nu de fiecare dată sunt naivi. Costenko era un tânăr foarte sensibil. El a avut noroc de Moroz – un călău instruit. Ștabul de ofițeri SS era elita. Aici nu outea și nu avea dreptul nimeni să greșească. Toți respectau legile, cerințele. Erau f. Bine plătiți. Pe vremea aceea, un salariu al unui călău se ridica la 2,5 mii euro (mărcile transformate).Ofițerii SS alegeau să fie fie călăi din mai multe motive, unul dintre care să nu meargă pe front.Lagărăle de exterminare erau organizate pentru o perioadă de 1 an.Scriitoare mărturisește că numele Costenko face parte din arbirele genialogic al familiei sale. Acest nume a fost găsit împreună cu altele în lista gardienilor ucraineni de la Treblinka. A fost un semn de întrebare pentru ea: „Ce caută acest nume în această listă?” Acestă întrebare a făcut-o să cerceteze.Mama lui Morozov a fost profesoară de limba rusă. Scriitoarea a avut și ea o profesoară de limbă rusă, care a avut un fiu despre care nu vroia să vorbească, plecat în război. În lista gardienilor a găsit numele și prenumele tânărului.- Care dintre personajele tată, fiică i s-a dat mai greu de construit?- Personajul Costenko a fost foarte greu de construit.- Moroz a fost un personaj ușor de definit, ușor de plăsmuit.Firul roșu al poveștii ne prinde în mrejele sale, făcându-ne să reflectăm la transmiterea genetică a traumei. S-a dovedit deja științific faptul că membrii aceleiași familii pot fi legați prin destin, că trauma se poate transmite karmic de la o generație la alta, până când unul dintre ei găsește forța să se rupă. Margarita este personajul nostru care, într-o manieră viscerală, asta încearcă. La moartea tatălui său, furia, frica, dezgustul și dorința de a o rupe cu trecutul ne arată o Margarita păgână: „Popa își luă aerul de propovăduitor. L-am oprit cu 100 de lei: Porunca a cincea. Atât! i-am spus. – Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta… – Mulțumesc. La revedere. – {…} dacă vrei să trăiești ani mulți și fericiți pe pământ! (adăugă el) – Nu vreau! Amin!” Tonul cărţii este alert. Frazele sunt laconice, crude şi ne zdruncină. Acțiunea începe odată cu moartea părinților Margaritei, continuă cu amintirile tatălui și ale mamei sale – din perioada trăită la Treblinka –, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Am putea să o numim o carte-urlet. Romanul se încheie în 2022 cu un conflict între un româno-ucrainean şi un rus.

maximraisa — 2023-02-08 16:05:19 UTC

Firul roșu al poveștii ne prinde în mrejele sale, făcându-ne să reflectăm la transmiterea genetică a traumei. S-a dovedit deja științific faptul că membrii aceleiași familii pot fi legați prin destin, că trauma se poate transmite karmic de la o generație la alta, până când unul dintre ei găsește forța să se rupă. Margarita este personajul nostru care, într-o manieră viscerală, asta încearcă. La moartea tatălui său, furia, frica, dezgustul și dorința de a o rupe cu trecutul ne arată o Margarita păgână: „Popa își luă aerul de propovăduitor. L-am oprit cu 100 de lei: Porunca a cincea. Atât! i-am spus. – Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta… – Mulțumesc. La revedere. – {…} dacă vrei să trăiești ani mulți și fericiți pe pământ! (adăugă el) – Nu vreau! Amin!” Tonul cărţii este alert. Frazele sunt laconice, crude şi ne zdruncină. Acțiunea începe odată cu moartea părinților Margaritei, continuă cu amintirile tatălui și ale mamei sale – din perioada trăită la Treblinka –, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Am putea să o numim o carte-urlet. Romanul se încheie în 2022 cu un conflict între un româno-ucrainean şi un rus.Firul roșu al poveștii ne prinde în mrejele sale, făcându-ne să reflectăm la transmiterea genetică a traumei. S-a dovedit deja științific faptul că membrii aceleiași familii pot fi legați prin destin, că trauma se poate transmite karmic de la o generație la alta, până când unul dintre ei găsește forța să se rupă. Margarita este personajul nostru care, într-o manieră viscerală, asta încearcă. La moartea tatălui său, furia, frica, dezgustul și dorința de a o rupe cu trecutul ne arată o Margarita păgână: „Popa își luă aerul de propovăduitor. L-am oprit cu 100 de lei: Porunca a cincea. Atât! i-am spus. – Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta… – Mulțumesc. La revedere. – {…} dacă vrei să trăiești ani mulți și fericiți pe pământ! (adăugă el) – Nu vreau! Amin!” Tonul cărţii este alert. Frazele sunt laconice, crude şi ne zdruncină. Acțiunea începe odată cu moartea părinților Margaritei, continuă cu amintirile tatălui și ale mamei sale – din perioada trăită la Treblinka –, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Am putea să o numim o carte-urlet. Romanul se încheie în 2022 cu un conflict între un româno-ucrainean şi un rus.Firul roșu al poveștii ne prinde în mrejele sale, făcându-ne să reflectăm la transmiterea genetică a traumei. S-a dovedit deja științific faptul că membrii aceleiași familii pot fi legați prin destin, că trauma se poate transmite karmic de la o generație la alta, până când unul dintre ei găsește forța să se rupă. Margarita este personajul nostru care, într-o manieră viscerală, asta încearcă. La moartea tatălui său, furia, frica, dezgustul și dorința de a o rupe cu trecutul ne arată o Margarita păgână: „Popa își luă aerul de propovăduitor. L-am oprit cu 100 de lei: Porunca a cincea. Atât! i-am spus. – Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta… – Mulțumesc. La revedere. – {…} dacă vrei să trăiești ani mulți și fericiți pe pământ! (adăugă el) – Nu vreau! Amin!” Tonul cărţii este alert. Frazele sunt laconice, crude şi ne zdruncină. Acțiunea începe odată cu moartea părinților Margaritei, continuă cu amintirile tatălui și ale mamei sale – din perioada trăită la Treblinka –, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Am putea să o numim o carte-urlet. Romanul se încheie în 2022 cu un conflict între un româno-ucrainean şi un rus.

maximraisa — 2023-02-08 16:11:09 UTC

Două prienete - Gabriela și Luli (Lucia Novleanu) sunt pe peron și se urcă în tren, în timp ce sunt urmărite de la geam de un bărbat cu părul sur, care fumează. Este Catul Bogdan. În timpul călătoriei spre Galați, Luli observă, stând și ea la geam, că bărbatului i se face rău, intră în compartimentul lui și îi acordă ajutor (o cafea neagră cu o lămâie stoarsă). prima întâlnire i-a marcat, ea născând primii fiori de dragoste. În Galați, orașul unde trăiau fetele, Catul Bogdan a fost numit președintele comisiei la examenele de BAC. Și Luli este absolventă. Acolo o vede, după al doilea exemen se plimbă până târziu pe străzile orașului, iar a doua zi vine să o ceară în căsătorie. Gabriela, care și ea ase îndrăgostise de profesorul universitar, se retrage. Luli are 18 ani, Catul Bogdan - 35.

maximraisa — 2023-04-02 15:48:12 UTC

Catul Bogdan are un prieten f. devotat - Nathan. Acesta il ajută f. mult. El îl îndeamnă să facă universitatea, să călătorească, îi pregătește casa din periferia Iașului (Fundacul vechi), unde se mută cu traiul Luli după căsătorie. Catul Bogdan și Luli căloresc un an de zile după nuntă. Sunt foarte fericiți, se iubesc, se respectă. Luli are grijă ca bărbatul ei să muncească în liniște, să revină la scrierea romanelor. Nu este geloasă că soțul primește scrisori de la admiratoare. Hotărăște să-i facă o farsă, trimițându-i și ea niște însemnări literare, foarte reușite, pe care le semnează cu „L”, apoi Lorelei. Lorelei este pseudonimul pe care i-l propune Gabriela, încă pe când era domnișoară, descoperind în ea un talent. Scrisorile sunt copiate de Gabriela și vin din Brașov, orașul unde aceasta lucrează ca profesoară de liceu. Scriitorul crede că totuși Gabriela este autoarea lor.
Nathan o respectă pe Luli, îi oferă atenție, o face să uite de singurătate. Hotărăsc să o invite pe Gabriela în ospeție, dar în ziua când ea vine, lui Luli i se face rău și salvarea o ia la spital. O operează de urgență, dar medicii nu o pot salva. Luli moare la nici 24 de ani împliniți.
Catul Bogdan este în depresie, dar o are alături pe Gabriela, care peste un an îi devine soție. Amintirea despre Luli nu poate fi ștearsă, căci a fost între ei o dragoste frumoasă și unică. Gabriela se plictisește repede, căci Catul Bogdan scrie la un roman și e foarte ocupat, și își găsește un alt bărbat - inginerul Ion Dragomir. Pleacă cu el. Catul Bogdat găsește în gențile soției niște scrisori, printre care și cele primite de la Luli și află ca Lorelei este, da fapt Luli, și nu Gabriela. Adevărul îi împrospătează memoria, îl face să se convingă că a iubit-o cu adevărat doar pe Luli.
Nathat, după moartea lui Luli, pleacă din casa lui Catul. Profesorul pierde 3 oameni foarte dragi: mama sa, moartă demult și pe care o iubește și acum, Luli și Nathan.
La sfârșitul romanului, Catul Bogdan se duce la Galați, ajunge noaptea și se plimbă pe stada unde s-a plimbat nopți la rând cu Luli. Lorelei rămâne să-i amintească de Luli.
Este un roman despre o dragoste frumoasă, despre o prietenii adevărate (Nathat și Catul Bogdan, Gabriela și Luli), despre intelectuali, despre sacrificiu, despre dragostea părintească (tatăl lui Luli, Teodor Novleanu, este foarte aproape de fiica sa, îi crează condiții ca să studieze, trimițând-o împreună cu Gabriela la vila sa pentru a se pregăti de examenele de bacalaureat. El acceptă căsătoria lui Luli de 18 ani cu un bărbat mai mare ca ea (35 de ani).

Și tu ești singur” de Aurelian Silvestru

maximraisa — 2023-07-14 10:52:25 UTC

Caracterizarea lui Tudor Șoimaru (vezi în Drive personal)

maximraisa — 2023-07-14 11:26:24 UTC

Gradina de sticlă de Tatiana Țîbuleac

maximraisa — 2023-07-25 13:27:05 UTC

Este povestea unei orfane care a fost înfiată de o rusoaică singură și avară, Tamara Pavlovna. Care se pare că astfel și-a găsit forță de muncă: ieftină și rezistentă la toate. Protagonista ajunge să descopere și să ne relateze despre Chișinăul multicultural, dar și să-și construiască o altă soartă, printre ruși, ucraineni, evrei și români. Eroina ne poartă prin schimbări de regimuri, granițe, și sisteme politice în întregime. Romanul este ca o oglindă a societății moldovenești din perioada sovietică: cu bune și rele; moravuri și calități; cald și rece; dulce și amar.

Narațiunea curge ușor, are un umor foarte subtil și scoate la iveală tragedia unei întregi generații. Este vorba de tragedia noastră colectivă: de a nu ști cine ești, ce limbă vorbești și cum trebuie să te mai comporți în societate. Ești moldovean? Rus? Român?:

„În Moldova sunt plecată, în România sunt venită. Uneori îmi pare că trăiesc doar la mine în cap, și acolo cu chirie.” – spune eroina despre sine.

„Am purtat acele fructe în mine ani la rând ca pe niște borcane pe un raft. Un rând rusește, un rând moldovenește. Și abia când am ajuns în România am aflat că toate trăiau doar la mine în cap. Că niciunul din fructele mele dragi nu avea loc în limba română.”

Pe lângă subiectele de identitate resimțite profund în roman, mai vine peste tine și destinul nedrept al femeii din societatea moldavă sovietică și post sovietică, ca un duș cu apă rece. Mereu tristă, supusă și chinuită de dureri, fără apărare:

„Viața întreagă am rupt din mine bucăți și le-am împărțit oamenilor, care au hrănit cu ele boturi de câini.”

„Să repari toată viața inimile altora, iar a ta să te bage în pământ.”

„Uneori mă gândesc că, dacă o să că urăsc cu un centimetru mai mult, ura mea va face un cerc complet și va ajunge la dragoste. De centimetrul acesta mă tem cel mai tare, din cauza lui amân totul.”

„Un timp a fost chiar bine […], iar într-o zi a venit acasă cu un kilogram de biscuiți. Din aceia în formă de nufăr și cu mijloc de ciocolată. Mi-a spus, râzând, că toată viața a visat să-și cumpere o poală de biscuiți și să-i mănânce pe toți până la unul. Atunci am început să plâng. O pungă cu biscuiți după o viață de chin – ce mai răsplată!”

M-a impresionat că autoarea nu a stat să echilibreze lumea printr-un happy end banal și neautentic, numai de dragul povestirii. Grădina de sticlă doare până la final:

“Nu-mi fac iluzii cu Tamara mea. Nici-u-na. La bătrânețe, voi rămâne singură ca o lepră și toate fricile mele – pe care acum le țin în cătușe, în menghine, sub ghilotinele cu lamele ridicate – se vor năpusti asupra mea ca o haită. E mai bine așa. Să știi că nimeni, dar mai ales cei cu care îți pierzi anii și banii, nu-ți va fi alături la sfârșit. Ce ușurare să afli că lipsa celui pe care îl iubești este justificată. Că golul din inimă nu este eșecul tău și nici al altcuiva. Văd, înțeleg că Tamara nu va putea să aibă grijă de mine, iar asta mă face să îi dau și mai multe. Să o iubesc și mai disperat. Ce folos că Tamara Pavlovna m-a crescut de mică? Câte căni cu apă i-am dus, de câte ori i-am răcorit fruntea? Eu, la nebuni, Tamara – la spital. Cine se mai bagă? Vouă cine vă netezește sfârșitul?”

Și tu ești singur

maximraisa — 2024-02-19 07:47:54 UTC

Singurătatea.

„Când te cuprinde, îți întorce vederea spre interior... Ai ochi doar pentru întunericul din tine.”

Despre singurătate este romanul. Despre dezechilibrul emoțional, suferințe (148), regrete, așteptări și multe alte stări lăuntrice cauzate de ea. Dar și despre dragoste. Uneori iubirea este colacul de salvare pentru două ființe singure, alteori, ea adâncește prăpastia înre două ființe care se iubesc, sortindu-le la singurătate.

Prin prisma acestei stări, romanul abordează mai multe teme actuale:

•Problema îmbogățirii premeditate;

•Războiul de pe Nistru (Ce este Patria? 256)

•Corupția și nedreptatea (255)

•Destinul creatorului.

•Destinul tinerei în devenire.

•Cartea – modalitate de refugiu (136, 228)

•Familia (264)

•„Şi tu eşti singur este un thriller psihologic, care conţine patologii psihologice, deznădejdi sentimentale, confesiuni nedesluşite, melancolii amare. E o carte despre singurătatea lumii, dedicată celor solitari, semenilor care, chiar dacă se află zilnic sau clipă de clipă înconjuraţi de multă lume, – sunt singuri – singuri – singuri.”

•Nicolae Dabija

•„Romanul „Şi tu eşti singur?” este nu numai un roman-confesiune, ci și un roman de dragoste, roman-document, roman-psihologic, în care Aurelian Silvestru dialoghează cu cititorii”. Nicolae Dabija

•O definiție a dragostei:„În dragoste contează foarte mult prima experiență. Aș compara-o cu experiența primuui scăldat... Stai singură pe mal. Ești curioasă. Ai vrea să intri în apă, să te răcorești, dar îți este frică, pentru că nu știi să înoți. Alții se bălăcesc, se joacă, strigă, par fericiți. Asta te incită, te provoacă și, într-o bună zi, plonjezi cu capul înaite. Dacă ai noroc, nu te îneci. Dacă nu... Te afunzi cu capul în nămol și ieși murdară, speriată și nemulțămită.” (Olga, prietena Anei)

•

•„În viață, mi-a spus odată Manole, poți opri orice: un tren, o apă, o nenorocire, dar niciodată (absolut niciodată!) nimeni nu e în stare să oprească timpul... E adversarul nostru principal.”

•

•(Bătrâna și Ana)

-- ... Mult mai ușor suporți singurătatea, când nu iubești pe nimeni.

Vorbele ei mă înspăimântă

-- Ce rost mai are să trăiești, dacă nu ești în stare să iubești?”

•Ana – ziaristă, participantă la războiul de pe Nistru. O tânără ambițioasă (136), curajoasă (142), corectă, principială („Principialitatea ta e un magnet care atrage răul” a mustrat-o cândva Bătrâna)

•Din dosarul de la orfelinat: „tata a murit din războiul din Afganistan, iar maică-mea s-a stins la scurtă vreme după el”

•Bătrâna - „mama” de la orfelinat, cea care e alături de Ana (277)

•Manole – medic – chirurg plastician, locotinent major, cel care nu poate să aleagă între dragoste și artă (126).

•Victor – colegul Anei, directorul redacției la care e angajată Ana, tipul parvenitului, omul arogant și plin de scrupule,

•Stanislav Calderon – ziarist, colegul Anei

•Comandantul (testamentul (156), biografia – 159 – 161)

•Bătrânul singuratic (198), „protectorul” Anei.

•Căpitanul în rezervă, dl Onoare, cel care o salvează pe Ana de a fi condamnată.

•Marculovici – comisarul

•„Un om cinstit își păstrează verticalitatea în toate timpurile...”(Onoare)

•„Omul este fapta sa. Nu vorba, nu gândul, nu intențiile frumoase ne duc spre mântuire. Puținele fapte bune pe care le lăsăm înurmă, după ce irosim tot timpul pe care îl avem la dispoziție – iată cu ce ne prezentăm în fața Ultimului Tribunal”

•„Omul își făurește singur soarta, însă crucea pe care si-o alege, când se naște, are traseul ei – e ca un cod divin, pe care trebuie să-l discifrezi și să-l urmezi” (Cel Rătăcit 262)

•„A fi om înseamnă a avea dreptul să te îndoiești”

•„Cea mai mare forță a naturii este Gândul”