Și documentarul de ieri, și documentarul de astăzi a fost despre “standardele” pe care le acceptăm și ni le impunem unii, altora, în ciuda diferențelor dintre noi. Sociologia ne ajută să studiem modul în care aceste așteptări evoluează în timp, pe cine exclud și pe cine includ aceste standarde/ normalitatea. Mi-ar plăcea să înțeleg tot mai bine această evoluție, cum se transformă și ce le generează.

   Pe parcursul vizionării am simțit curiozitate, dar și un pic de tristețe. Unele povești m-au făcut să mă gândesc mai serios la ce înseamnă, de fapt, „a reuși” în viață, dar și la faptul că deși suntem atât de mulți în oraș, fiecare trăiește cumva în bula lui.

   Se leagă destul de bine de viața noastră de zi cu zi, mai ales în orașele mari, unde lumea e pe fugă și nu prea mai avem timp sau răbdare să observăm ce se întâmplă cu cei din jur. Din perspectiva sociologiei educației, mi se pare că arată clar cât de mult contează contextul social, clasa, meseria și cât de diferite pot fi șansele sau dificultățile fiecăruia.

   Ce vreau să țin minte e că fiecare om are o poveste. Chiar și cei pe care nu îi bag în seamă pe stradă sau în metrou duc cu ei o lume întreagă. Ce aș vrea să împărtășesc cu alții este ideea că e important să fim mai deschiși, mai atenți și că uneori, cele mai simple povești ne pot schimba perspectiva. 

1. Mi-a plăcut cum era prezentat (titlu, trailer și scurtădescriere)

2. S-a potrivit cu programul meu,

3. La finalul ecranizării a urmat o discuție cu un muzician de origine siriană.

A fost o experiență foarte diferită de ce mă așteptam.

A început cu ceva foarte poetic: soția în închisoarea siriană (pentru că a scris câteva cărți în care critica regimul politic), soțul iubitor avea grijă de cei 4 copii și aștepta să se întoarcă soția lui „mai puternică” (așa cum el însuși mărturisește), iar apoi să plece din Siria.

Peste câțiva ani, timp în care deja pleacă în Liban, iar Raghda se întoarce în Siria, simțind că nu e corect să fugă, se refugiază toți în Franța. Este ceva ce chiar îmi doresc să înțelleg mai bine: mezinul plânge după mama lui, însă la ceva timp după ce aceasta este eliberată, când vrea să îl învețe alfabetul (pentru că nu aveau voie să meargă la școală) copilul (6 ani) întinde mâna să îi dea o palmă și îi spune:

te voi lovi cu toată puterea!

Cum? De ce? Nu mai e aceeași mamă după care plângea?

Ceva similar se întâmplă mai târziu în Franța...

Povestea devine foarte complexă în momentul când Amer decide să își înșele soția, iar Raghda încearcă să își ia viața. (aici se întâmplă ceva similar, când femeia îi ascunde laptopul soțului ca să nu mai poată vorbi cu iubita sa, iar bărbatul o bruschează și o amenință că îi sparge capul cu laptopul care nu mai recunoaște parola. Cum? De ce? Nu mai e aceeași soție după care plângea? )

Copiii sunt cei prinși la mijloc: ei descriu jurnalistului Sean McAllister ce s-a întâmplat, ei curăță baia de sânge, ei participă la toate certurile din casă, ei sunt singurii care s-au eliberat și de „închisoarea minții” (Kaka, al treilea fiu spune că părinții lui nu sunt încă liberi).

În 2015, deși nu cum mi-aș fi imaginat atunci când am pornit spre cinema, filmul- documentar se termină cu Amer curățând curtea cu crescătoria de găini din Franța, iar finalul final este dedicat întâlnirii lui McAllisten cu Raghda într-un restaurant din Turcia, aceasta devenind consilier politic pentru problemele sirienilor de la granița cu Turcia.

Am observat și aflat mai multe lucruri între care:

• oamenii stresați (adulții refugiați, în cazul acesta) tind să nu vadă partea bună a lucrurilor, ci dimpotrivă, să ăși alimenteze frustrările, pe când copiii și tinerii se pot adapta mai ușor la noua viață, în cazul mezinului, uitând că a locuit vreodată în Siria sau că mama lui a fost închisă (chiar și că plângea zile-n șir, așteptând-o).

• adulții au ca mecanism de apărare vicii precum fumatul, băutul, relațiile extraconjugale, munca (ce s-a observat în film) sau altele, iar copiii, cum am aflat căutând după ce am plecat spre casă, se refugiază în învățare, școala jucând un rol crucial în reglarea emoțională a acestora (Kaka aka Rover Void, în muzică și artă digitală, Bob, mezinul, în muzică).

• pentru multe familii de refugiați, divorțul este o cale de eliberare: a fost ciudat să văd cum doi oameni care s-au cunoscut șoptindu-și unul altuia diverse prin gaura cheii, în închisoarea siriană, în timp ce aveau corpurile zdrobite în bătaie, care s-au iubit foarte mult, ajung să scape de ce credeau că e coșmarul vieților lor și să contribuie la distrugerea celuilalt și a copiilor. Însă cred că alegerile pe care le-a făcut fiecare au fost cele mai bune pentru contextul lor.

Daoud believes that his marriage would not have broken down if Syria had been at peace. "I'm sure," he says, "because we have a great love story."

Mulțumesc pentru oportunitate! 💖

(dacă nu era Sociologia educației, cu tot dragul pentru artă și educația socială, nu cred că m-aș fi dus)

Am primit o poveste despre pasi mici, despre a lua lucrurile cum vin, despre resemnare, despre constructie caramida cu caramida, despre panza de incredere pe care o poate tese o forma asociativa. Am aflat despre (inca) una dintre nedreptatile majore la adresa femeilor din societatea indiana, unde vaduvele sunt stigmatizate, considerate un soi de piaza rea, o sursa de rau in societate.

In timpul vizionarii am fost un fel de quiet cheerleader pe interiorul meu pentru Sanjivani, m-am bucurat si am aplaudat-o (tot pe interior) pentru fiecare idee noua care-i mai venea, pentru eforturile pentru care gasea timp si resurse. Post-vizionare, pe drumul spre casa, am fost recunoscatoare ca traiesc intr-o societate infinit mai buna si mai valorizanta cu femeile. Am fost bucuroasa ca e in natura umana sa creeze forme asociative, ca sunt usor de creat oriunde sunt minim doi oameni.

Daca ar fi sa extrag niste lectii pe care sa le dau mai departe din acest documentar, m-as gandi la rezistenta si rezilienta feminine si la forta subtila a formelor asociative. Femeile, impreuna, duc lumea mai departe. Vad asta oriunde, in diferite cercuri concentrice de raze diferite in jurul meu.

, pentru că mereu mi-au plăcut poveștile reale, mai ales cele care

vin din viața de zi cu zi, de lângă noi. Cred că e ușor să trecem cu vederea peste oamenii din jurul nostru,

dar acest documentar m-a făcut să mă opresc un pic și să privesc altfel lucrurile.

Pe parcursul filmului am simțit o mulțime de emoții – de la curiozitate și empatie, până la o ușoară

tristețe, dar care te pune pe gânduri, mai bine spus, melancolie. De asemenea, m-a atins sinceritatea cu

care vorbeau oameni și felul lor simplu de a povesti lucruri care, de fapt, sunt foarte profunde. La final, am

rămas cu un sentiment de calm și cu gândul că poate ar trebui să fiu mai prezentă în viața orașului meu.

Mi se pare că legătura cu ce trăim zilnic e foarte puternică. Trăim toți în același spațiu, dar rareori ne

luăm timp să ne cunoaștem cu adevărat. Din perspectiva Sociologiei educației, e o lecție bună despre cum

învățarea nu vine doar din teorie, ci și din experiențele și poveștile celorlalți.

Ce mi-a rămas în minte e ideea că fiecare om are ceva valoros de spus. Și cred că ar trebui să fim mai

deschiși unii cu alții, să ascultăm mai mult. Pentru că uneori, un om obișnuit îți poate schimba felul în care vezi totul