Nu se cunoaște unde face primele două clase primare. Începând cu clasa a III-a în 1858 a urmat școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La finalul clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi.
Frecventează aici și clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici.  Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernauti, liceu  german înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau studii și colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Obergymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Iubind in taina am pastrat tacere,

Gandind ca astfel o sa-ti placa tie,

Caci in priviri citeam o vecinicie

De-ucigatoare visuri de placere.

Dar nu mai pot. A dorului tarie

Cuvinte da duioaselor mistere;

Vreau sa ma-nec de dulcea-nvapaiere

A celui suflet ce pe al meu stie.

Nu vezi ca gura-mi arsa e de sete

Si-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi.

Copila mea cu lungi si blonde plete?

Cu o suflare racoresti suspinu-mi,

C-un zambet faci gandirea-mi sa se-mbete.

Fa un sfarsit durerii... vin' la sanu-mi.

Poezia „Iubind în taină”, de Mihai Eminescu, a fost publicată pentru prima dată cu titlul „Sonet” în volumul antum al scriitorului, intitulat „Poesii” și apărut în anul 1883. Se cunosc mai multe variante ale textului, iar cea selectată de către Titu Maiorescu pentru publicare este chiar varianta de față. 

Iubirea neîmplinită, ținută sub tăcere, reprezintă tema principală a operei. Astfel, eul liric se vede nevoit să ascundă ceea ce îl face fericit și îl împlinește spiritual. O parte esențială a vieții sale este ascunsă de lumea din jur, ceea ce provoacă tristețea și dorința de schimbare în sufletul lui. El simte că nu mai poate continua în tăcere, astfel încât își exprimă în mod sincer și direct sentimentele în fața persoanei iubite.

·    “Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, 
       Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate 
       De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.”

 Scrisoarea 2:

·        “Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă,
           Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă.”

 Scrisoare 3:

·        “O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus! 

          Toată floarea cea vestită a întregului Apus, 

           Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi și regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.”
 
    Scrisoarea 4:

·        “Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi,

Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o desmierzi,

După gît să-i așezi brațul, gură-n gură, piept la piept,

S-o întreb! numai cu ochii: „Mă iubești tu? Spune drept!“

 Scrisoarea 5:

·        “Te-ai însenina văzându-i rumenirea din obraji -
  Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj -
  Şi adânc privind în ochii-i, ţi-ar părea cum că înveţi
  Cum viaţa preţ să aibă şi cum moartea s-aibă preţ.”

Cu cipru verde-ncinge antịcă fruntea ta; 

C-acuma din pleiada-ți aṷroasă și senină 

Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină, 

Se stinse-o dalbă stea!

Te ai dus, te ai dus din lume , o! geniu nalt si mare 
Colo unde te-asteapta toti ingerii in cor,
Ce-ntoata tainic, dulce a sferelor cantare 
St-ti impletesc ghirlande , cununi mirositoare
Cununi de albe flori!”

 

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc. 

 

Mihai  Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie 1889 (15  iunie, în zori - ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.