Bunica: Buna ziua. Da, am trăit acel război. A fost o perioadă foarte dificilă pentru noi.

Eu: Îmi pare rău să aud asta.  ați reușit să supraviețuiți?

Bunica: A fost greu, dar am reușit. Ne-am ascuns în adăposturi și am încercat să evităm zonele de conflict. Însă, am văzut multă suferință și distrugere în jurul nostru


Eu: Înțeleg. Și v-a afectat războiul viața de zi cu zi?

Bunica: Ne-am pierdut casele și bunurile, iar mulți oameni au fost răniți sau uciși. Ne-am confruntat cu frică și incertitudine în fiecare zi. Dar am încercat să rămânem puternici și să ne susținem unii pe alții.

Eu: Pare o experiență extrem de traumatizantă. Vă simțiți vindecați acum?

Bunica: Încă mai am răni și amintiri dureroase, dar am făcut progrese în timp. Am găsit alinare în comunitatea mea și în familie. Sunt recunoscătoare că sunt încă în viață și că am oameni iubiți în jurul meu.



Eu: Îmi pare rău că ați trebuit să treceți prin această experiență. Îți mulțumesc pentru că ați împărtășit povestea cu mine.

Bunica: Îți mulțumesc pentru ascultare. Este important să nu uităm că războiul poate aduce suferință și că trebuie să încercăm să ne susținem unii pe alții în timpuri dificile.

Pe 23 februarie a început să caute în Republica Moldova ofițerii care au făcut serviciul militar în fosta URSS și erau pe atunci în rezervă. Am vrut să-i chem la datorie și să ne implicăm cu toții în crearea Armatei Naționale. Același lucru l-am făcut și cu soldații. Am început să-i caut pe cei care au luptat în Războiul din Afganistan și care aveau un pic de experiență. În plus, trebuia să fac curățenie și să îi dau afară pe cei din Statul Major care aveau relații cu Federația Rusă.

Și era extrem de greu. Erau generali cu trei și patru stele. Eu eram devotat și patriot al acestei Republicii Moldova și am vrut să o apăr și să ne creăm ca al doilea stat românesc. Noi speram atunci că vom face rapid o unire cu Țara-mamă [România -n.red], dar atunci eram naiv. Nu eram pregătiți din acest punct de vedere ca să ne implicăm în apărarea demnității acestui neam pe care îi numim moldoveni sau români.

În primii doi ani, am pregătit Ministerul de Interne, am făcut un Stat Major și am deschis și o Academie de Poliție, iar polițiștii erau pregătiți de luptă cu separatismul cu arma în mână.

Ne-am luptat cu separatismul în regiunea transnistreană. Acesta era alimentat și promovat de Moscova. În fruntea separatismul moscovit era atunci Igor Smirnov, dar și alții. Era un grup întreg atât din regiunea transnistreană, cât și din afara ei. Chiar și în componența Ministerului de Interne de la Chișinău erau niște ofițeri care erau de fapt niște separatiști, aici în interior, la Chișinău. Aceștia furnizau informații și la Tiraspol și la Moscova. Eu mi-am dat seama târziu.

Atunci când am devenit ministru al Apărării peste noapte, eu i-am zis președintelui Mircea Snegur că noi, în fâșia asta de pământ, nu avem economia necesară pentru a crea o armată care să facă față și să apere integritatea Republicii Moldova.

I-am spus că pentru acest lucru sunt necesari circa 10 ani de zile și că trebuie alocate 8-10% din PIB pentru toate aceste structuri cu scopul de a crea logistica necesară. Rușii au început încă de prin anii 1990-1991 să transfere în Transnistria și la Odesa toată logistica. Vorbesc de tancuri și alt armament din Chișinău, Bălți și Cahul. Astfel am ajuns să nu mai avem nimic.

Astfel i-am propus lui Mircea Snegur să facem acest lucru cu trupele de la Ministerul de Interne. L-am convins să facem Jandarmeria, pe care însă am numit-o Forțele de Carabinieri, ca să nu apara același nume cu structura din România. Am vrut inițial să numit Armata drept Garda Națională și să-i încadrăm pe rezerviști și pe alții, iar această structură să fie în componența Ministerului de Interne.

Problema cea mai mare a fost atunci că am avut mulți trădători în componența guvernului și la Președinție. Nu eram pregătiți de război, dar am făcut recrutarea din cadrul rezerviștilor. I-am chemat și am format câteva batalioane.

Aveam puțini ofițeri. Am făcut o listă cu ofițeri care erau originari din Republica Moldova, dar se aflau la Moscova. Știam în ce unități și în ce regiuni erau detașați. Am trimis vorba să vină acasă și doar foarte puțini s-au întors.

Așa am format primele batalioane naționale. Am mai adus din forțele aeriene care staționau la aeroportul Mărculești. Am făcut și de acolo un regiment. Am reușit atunci să oprim plecarae a 32 de avioane de tip MIG-29 în Rusia.